joi, 29 iulie 2010

Versicolor (2010)


http://www.scribd.com/doc/35062567/Yigru-Zeltil-Versicolor-2010
După 7 ore la calculator, am reuşit să "termin" Versicolor, dar mai rămâne să fac cuprinsul. De asemenea n-am inclus prefaţa iniţială şi nici "coperta a patra"

Nu mai am timp să vorbesc acum despre Adrian Bodnaru şi alte lucruri.

miercuri, 28 iulie 2010

Papayamiento (2009-2010)

http://www.scribd.com/doc/34975869/Yigru-Zeltil-Papayamiento-2010
După intensă agonie, cartea "Papayamiento" ajunge, în sfârşit, pe micile ecrane.
Alte două cărţi le voi scoate foarte curând.

duminică, 25 iulie 2010

Chenaclu

Am găsit un loc bun de cenaclu. Ştiţi plaja Doi Papuci (aşa am poreclit-o, e petecul de plajă din zona Spitalului Militar)? Pe plajă sunt tot soiul de bucăţi de pietrecimentwhatever de la dig (le-au făcut "digmanii", cum zice tacti), un ansamblu de aşa ceva sunt chiar pe mal, aproape de unde se află o geamandură straniu de apropiată (oricum, geamandurile sunt mult mai aproape de ţărm decât în cazul altor plăji). Deci ansamblul ăsta (sau altul mai îndepărtat de zgomotul valurilor) ar fi interesant cadru pentru un cenaclu. Cenaclul "Geamandura".
Chiar o să-i propun lui Mihuţ dacă nu reuşeşte să găsească niciun loc de cenaclu care să nu fie prea scump.

joi, 22 iulie 2010

Starea confuzistă

De acum încolo, până nu apare încă un nou număr din "Tomis", nu mai dezvălui nimic din informaţiile mele de insider. Ce-i drept, nu le-am spus (de ce???) că unele informaţii care mi le mai divulgă ei le "scap" aici pe blog. Unde, oricum, mai nimeni nu citeşte. Sau cel puţin nu comentează. Nu ştiu cât de comozi sunt ei cu "leak"-urile mele de informaţii, aşa că îmi ţin gura pentru moment. Am să zic doar că l-am întâlnit în premieră pe celebrul (pentru mine, nu, că am auzit de el? Se mira Mihuţ cum de-am auzit de Zeno Ghiţulescu) poet Mihai (sau Miki) Vieru (în poza următoare e tipul cu aspect chelios la mijloc, la stânga e Dan Mihuţ şi la dreapta ?):



marți, 20 iulie 2010

Tomis nu s-a desfiinţat! + Ziua lui Adrian Păunescu



Mdap, a apărut şi în ziare ştirea că revista Tomis se desfiinţează, dar, în realitate, e vorba despre faptul că s-a sistat finanţarea. Un redactor (nu spun care, persoană importantă, monşer) mi-a spus că ei mai au destulă cerneală şi hârtie pentru încă câteva numere până la sfârşitul anului pe care ei ar putea să le scoată "gratis" (adică fără finanţare). Mai rămâne să găsească băieţii finanţare pentru 2011 încolo. Eu le ţin pumnii cât se poate de strâns, fiindcă merită. Am fost şocat să văd că există şi foarte mulţi denigratori care au primit cu bucurie vestea "desfiinţării" revistei. Acelaşi redactor de mai sus mi-au mai spus că primesc bobârnace dintr-astea doar din simplul motiv că sunt finanţaţi de primărie şi, uneori, fiindcă unora nu le place poezia douămiistă. Pffff. Dacă nu le place, evident acuză revista de "manelizare". Şi că, vezi-Doamne, redactorii ăştia îşi publică doar propriile creaţii. Absolut fals. Se pare că cei care lansează astfel de acuzaţii n-au auzit de rubrica de "Debut Tomis" şi nici de situaţia internă, şi anume: cei de la Tomis ar fi menţinut în continuare editura lor, cenaclul etc., dar nu prea sunt bani şi sunt realmente prea puţini scriitorii care să compună un cenaclu. Din păcate, Constanţa nu este Sângeorz-Băi, dar, cine ştie, poate că într-un deceniu sau două vom reuşi poate să fim mai fructiferi.

*

Azi e ziua lui Adrian Păunescu, o personalitate de-a dreptul contradictorie şi de o complexitate rar văzută (ceea ce poate justifica ceva din aura lui, dar în ceea ce mă priveşte calitatea poeziilor sale în general nu mă pronunţ). Mi s-a părut din totdeauna de neînţeles cum un poet ar putea fi cu adevărat implicat în mocirla care este politica românească, Cărtărescu, Dinescu şi Păunescu sunt cu toţii nişte personaje greu de înţeles pentru mine în voinţa lor de a se terfeli într-o zonă care nu le face bine nici la imaginea publică, dacă la asta se gândesc. Eu continui să cred că, de pildă, băsismul lui Cărtărescu este un produs 100% naiv şi spontan. Incursiunile sale în politică sunt, cred, pure rătăciri datorate cel mult reflexului de "homo universalis", pentru că locul lui nu este nici printre gaşca de la Humanitas, nici printre politicieni. Dar bănuiesc că trebuia cineva să-şi sacrifice cineva din aură pentru ca să apară în manualele de română şi "altceva". Cred că neoavangarda anilor 2000 a acaparat o aşa de mare cantitate de poeţi şi din cauza lui Cărtărescu, nu primul care a scris numai cu litere mici, dar poate cel din cauza căruia mulţi scriu în ziua de azi cu litere mici. Că n-am mai vrut eu să scriu cu litere mici a fost tot ceva în spirit de frondă inversă, chiar dacă, la urma urmei, aproape nimeni nu remarcă astfel de chestii - se pare că nimeni n-a făcut niciun studiu asupra începuturilor scrierii poemelor numai cu litere mici (deşi - din cât se pare - Tristan Tzara ar putea fi primul).


Revenind la Păunescu: am încercat acum mai multă vreme să citesc o "cărămidă" de-a lui. "Manifest pentru mileniul trei". Volumul unu. În mod evident, n-am avut răbdare pentru mai mult de 150 din cele 800 sau cam aşa ceva de pagini. Mi-au atras însă atenţia poemele din primul său volum, "Ultrasentimente", care, ce-i drept, erau tributare influenţelor epocii - adică exact acelaşi gen de neomodernism zemos, blând, configurat în jurul unor anume obsesii personale (apar încă de-aici caii de mai târziu) pe care îl practicau la aceeaşi dată Blandiana, Melinescu, Mălăncioiu, Marius Robescu, etc. Tot aici apare un concept interesant - acela al "ultrasentimentelor", nişte sentimente simultan vagi şi intense, numite cu ajutorul unor metafore, cam în genul ideii din poezia mea "Panorama ornithotextului", pe care am publicat-o în Tomis, şi care suna cam aşa: "Vă daţi seama cum ar fi/dacă particularul ar deveni/brusc/general?//Atunci am avea,/pe lângă poezii de dragoste,/de moarte sau de război,/am avea poezii de ienupăr,/poezii de perdele piersicii ale/vecinului de la etajul subteran,/poezii de măsea triunghiulară,/poezii de portocală neagră/..." Cam aşa stă treaba şi cu "ultrasentimentele" lui Păunescu, lăudabilă idee, dar prea puţin remarcată, am impresia.


În orice caz, Păunescu din acest prim volum nu prea e Păunescu. Încă din "Mieii primi", volumul următor, apare vocea binecunoscută a lui Păunescu, plină de imperative şi semne de exclamare, chiar dacă cu - încă - destule nuanţe neomoderniste. Destul de repede vin şi poeziile gen "Bălcescu etc. etc." (erau vreo 5 sau 6 numai despre Bălcescu!). Ceea ce până la urmă este bine: bine pentru el că şi-a găsit vocea, chiar dacă mie îmi plăceau mai mult primele poezii. Adevărul este că acum pare aproape imposibil să ni-l imaginăm pe Păunescu altfel. Că e de prea puţin interes pentru mine toate sutele de poezii pe care le-a putut concepe în tot aceşti ani, asta e.





O poezie din Ultrasentimente:

"Amurg cu diavoli"

O, pepenii iluminau cerul când se coceau,
Cu urmele dinţilor de iepuri în ei,
Stelele moi le muşcau, le sângerau,
Cu purpurii averse de ulei.

Lăsau amurg femeile cu struguri negri pe braţ,
Cu gesturile mâinii închizând ore şi coşuri.
Apoi, se ridicau de pe pământ,
Cu pepenii frumoşi şi aţâţaţi,
Bostănăriile ticsite de mirosuri,
Şi seara se-nchidea întunecând.

Noi ne făceam diavoli la mal de apă,
Mânjindu-ne pe trupul gol,
Misterios şi-n grabă,
Cu acel iad al apei, de nămol.

1963

sâmbătă, 17 iulie 2010

playa

Azi am fost la plajă, la Mamaia. La un moment dat am ajuns în zona celebrului club Crush (evident, din cauza colegilor de la şcoală am auzit de majoritatea cluburilor din Constanţa, dar de dus nu mă duc în veci - prefer veceul!) şi al omonimului Crush Beach, unde, pe calea regală de lemn, printre nenumărate locuri ocupate de cel puţin câteva mafioţi, aşa cum îmi trecea prin minte, şi printre duşuri "numai pentru animatoare", îşi făcea loc un personaj cu înfăţişare extraterestră - eu adică -, cu ochelari de vedere, numai în (co)chiloţi şi cu şapcă udă (şi cu papuci-"şalupe" tăvăliţi prin ape şi nisipuri), alergând de mama focului ca să scape de infernul sonor al boxelor!...

Până la gât am fost băgat în apă.

Acum dacă era şi mai puţină aglomeraţie şi - mai ales - nu era toată muzica ce inunda plaja din malefic alese boxe, experienţa poate că era cu adevărat transcendentală... Aşa, m-am mulţumit cu felul în care se mişcau razele soarelui, ca nişte plete, prin apă, m-am mulţumit cu neverosimila privelişte de foarte aproape a valurilor pe cale să se spargă, ca pe coperta celebrului album "Nowhere" de Ride:

În timp ce mergeam pe mal cu papucii inundaţi din când în când de fluxul apei, mă gândeam la cum muzica servită publicului larg pe la radiouri şi teveuri a ajuns să fie din ce în ce mai abstractă, dar - paradoxal - superficialitatea a crescut. De ce paradoxal? Fiindcă abstractul pare oarecum un apanaj al intelectualului, deşi asta nu e mai mult decât o concluzie pripită. E vorba de muzică pe care se dansează, dar care începe să se folosească de acelaşi grad de abstractizare precum muzici electronice mai sofisticate (ca elocvent intitulatul "intelligent dance music", pe care însă nu se dansează mai deloc). Având "privilegiul" de a nevoi să suport asaltul undelor Radio România Actualităţi (!) de ceva vreme, observ că se perpetuează de la o vreme încoace un sound anume, pe care l-aş cataloga drept "spaghetti pentru roboţi" şi care prezintă aproape imperceptibile diferenţe de la un artist la altul, de parcă ai asculta acelaşi artist tot timpul. Cel puţin aşa mi se pare. În mod evident, consecinţa faptului că mediul de "club" a început să se extindă cu mult dincolo de spaţiul practic al clubului, aşa încât, cu muzica aferentă, poţi să te simţi ca într-un club chiar în, să zicem, primărie sau în biserică... De fapt, greşesc puţin: n-a ajuns încă un Radio România Actualităţi să difuzeze (sau cel puţin n-am fost pe fază) o melodie dintr-aceea care o aud uneori când merg prin mall-uri (!) şi care începe: "tî tî tî tî tî tî tî" şi care abia după 3 minute mai apare încă un efect sonor, şi după 3 minute încă unul, şi tot aşa. Probabil că este destul de palpitant într-o stare proprice, dar...
...Adineauri l-am auzit pe acelaşi Radio România Actualităţi pe... Dan Mircea Cipariu. Straniu, nu? Rimează "straniu" cu "Cipariu"! Auzisem de el datorită unor cărţi pe care le-a publicat la BrumaR, dar concret n-am citit nimic de el. Am încercat acum să mă informez despre 'cest autor: se spune cum că ar fi un soi de transmodernist (!!!), dar când am încercat să caut despre transmodernism pe veşnicul Wikipedia, nu mi-am dat seama de nicio legătură evidentă între transmodernismul acela şi fragmentele din "Tsunami". Maybe spiritualitatea ce apare pe ici pe colo?
Şi m-am mai amuzat să văd ce-i cu Karnoouh şi Polgar pe care-i menţionează Daniel Clinci în articolul său de pe ultima pagină a Tomisului (da, aceea în care se supără pe Nicolae Manolescu şi Gabriel Liiceanu!). Cu chiu, cu vai, l-am găsit pe Claude Karnoouh şi nişte articole de-ale sale, unde zice pe undeva aproape ce zicea şi Clinci: şi anume că regimul ceauşist a fost doar un capitalism de stat cu pretenţii de figură comunistă. Mă rog, nu sunt un fin analist politic şi nici un mare cunoscător al perioadei (oricum, sunt născut post-1990) şi nici nu cunosc marxismul atât de bine încât să ştiu fiecare şurub al teoriei şi în somn. Acuma încercam să-l citesc pe Polgar, dar deja s-a făcut cam timpul de culcare şi au început să apare din senin gândaci...

Monografia ciocolatei roz (din Tomis/iulie 2010)

Monografia ciocolatei roz


Zmeura nu e chiar fructul meu preferat.
Pentru o ciocolată roz,
aş face însă, în general,
orice,
de pildă:
o monografie.

O monografie
a ciocolatei roz,
scrisă
pe hârtie roz,
roz
ca lacrimile
radioactive
ale bunicii mele.

Şi am să încep
să scriu despre
cum am văzut pe stradă
căruţe pline cu tablete
de ciocolată roz.
Sau despre ochelarii
din sticlă roz
pentru optimişti.

Totuşi,
până şi un ţânţar roz
ar fi capabil să vă spună
aceste lucruri,
pe când omul rozaliu
mai e şi creator.

Aşadar şi prin urmare,
grecii jucau hochei pe mare
pentru că aşa vroiam eu
şi ciocolata roz
nu poate schimba asta

Oricum
aş fi vrut eu,
străbăteam La Place de la Vie
nu fără a încheia
cu o baie de ciocolată roz fierbinte,
ceea ce mă abona facil la o stare
de Samadhi
în care
nu mai avea sens
să scriu despre ciocolata roz,
şi las astfel tăcerea
să inunde pagina
aşa e mai bine:

luni, 12 iulie 2010

t0mis


Am făcut-o din nou!

A apărut în sfârşit revista Tomis, nr. pe iulie douămiizece, am făcut rost de 2 exemplare proaspăt tăiate, în care - iată! - apar la rubrica DEBUT TOMIS cu trei poezii: "Monografia ciocolatei roz", "Panorama ornithotextului" şi "E-mi-nes-tea". În cuprins apare Ygru Zeltil în loc de Yigru Zeltil, dar ce mai contează??

Nota scrisă de Dan Mihuţ:
"Yigru Zeltil este exoticul
pseudonim al unui tânăr,
elev al Liceului Teoretic
"George Călinescu" din
Constanţa, deja cunoscut
în mediul virtual. Mare
consumator de avangardă
literară, lucru care se
întrezăreşte în textele sale,
Yigru încearcă să asimileze
şi experienţa ultimelor
generaţii poetice, realizând
un discurs matur,
echilibrat, de un
contemplativ asezonat cu
umor şi dozat cu o fină
corelare între realul poetic
şi limbaj, părând să facă
parte din grupul restrâns al
celor care au asimilat cum
trebuie experienţa
avangardei şi încearcă să
meargă pe cărări noi."
Woah!

marți, 6 iulie 2010

Rugă

peniţa
cactusului - dor

dor
dor
dar
doar
doar
dumnezeule
vreau schimbarea
doar schimbarea
lumină
lumină
calmarea luminilor stinse
vreau schimbarea dumnezeule
vreau doar schimbarea

vineri, 2 iulie 2010

Câteva aforisme

(Înainte de a începe cu aforismele: vreau să spun că am fost la Răzvan (prietenul meu aproape frate) azi, de ziua lui, şi am frunzărit un manual de limba română de a XII-a de la Corint. Am zărit câteva pagini întregi despre avangardă, ceea ce e superbisim, dar am văzut câteva greşeli acolo cât roata carului: "Poemă printre regi" de Stephan Roll era trecută ca aparţinând lui B. Fundoianu (!!!), iar un fragment din "Manifestul" lui Saşa Pană era trecută în dreptul revistei "Integral" şi nu a revistei "unu". Poate erau şi alte greşeli, în orice caz, nu am fost surprins să văd că abordarea este de tot *****ul. La o adică, se pedalează în mod exagerat pe diferenţele dintre avangardă şi celelalte orientări literare şi, din câte am văzut, pare să uite un aspect: dincolo de zgomotoasele manifeste literare şi de aparenţele extravagante, poeţii ăştia avangardişti chiar au făcut POEZIE şi asta contează până la urmă, şi nu să aflu despre revista Meridian, de pildă, de parcă eu (un cititor oarecare, nu Yigru Zeltil) vreau să mă fac expert în avangardă. Dar bine că se face aşa ceva, chiar dacă abordarea nu vine deloc în apărarea poeziei propriu-zise, dar la ce să te aştepti? A, şi încă ceva: L-AU FĂCUT MAI BĂTRÂN PE GELLU NAUM!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!1 Cum se poate aşa ceva? Era trecut ca fiind decedat în 2005, pe când el a decedat în 2001 - asta o puteţi afla şi dacă aceesaţi website-ul său, de altfel nimeni pe Internet, din câte vede Google, n-a făcut eroarea asta imensă. Pfff....)



Poezia e un sport jucat de cei care nu vor să facă compromisuri, în timp ce pictura sau muzica, de pildă, sunt sporturi jucate de cei care pot face compromisuri. (nuanţaţi un pic şi iertaţi-mi cacofoniile, vă rog)

*

Poeţii "mari" sunt calamităţile care distrug istoria literară. Poeţii "minori" sunt cei care o construiesc. Romantismul sau simbolismul n-ar fi ce-ar fi cu un singur reprezentant. O ambianţă e produsă şi clasată odată ce se umple un "cimitir" literar. (Şi, în fond, pe cine să găseşti să fie deodată clasicist, romantist, dadaist şi postmodernist? Deja Eminescu încercase asta şi, până la urmă, mulţi oameni au refuzat să vadă în ele părţile care nu le conveneau...)

*

Poeţii fie dictează, fie li se dictează (aşa se spune). De ce n-ar exista o colaborare cu Muzele?

*

Viaţa poate că este un interludiu. Dar, în muzică, interludiile pot fi cel puţin la fel de graţioase ca melodiile propriu-zise.

*

Rupturile (sau impresia lor) dintre diferitele tipuri de poezie, de-a lungul istoriei literare, asigură o doză mare de spectacol, mai ales pentru cei neiniţiaţi...
Permanenţele sunt însă cele care fac un cititor de poezie să citească poezie în loc să se uite la emisiuni [TV] de politică.
Desigur, pentru unele temperamente (e vorba poate doar de mine), e nevoie mai întâi de o perioadă de fanatism, de partizanat al unui curent literar sau altul pentru a putea asimila o poezie subtilă într-un mod "agresiv", precum cea neomodernistă de tip Gabriela Melinescu sau Florin Mugur.

*

Poezia este o scorpie care trebuie îmblânzită pentru a putea fi predată. Dar cine gândeşte asta nu ştie că a îmblânzi poezia înseamnă a ucide poezia. Numai în punctul ăsta sunt de acord cu Paul Valery, care consideră poezia ca fiind incompatibilă cu "actul didactic". Conform acestuia, poezia se judecă în şcoli în funcţie de cât de bine se traduce în proză...

*

Poeţii, odată ce sunt predaţi în şcoli, capătă o patină clasicizantă. Dacă toţi şcolerii chiar ar citi tot ce-a scris Eminescu sau Arghezi, ar ajunge la concluzia că poeţii sunt un popor de psihopaţi (!), dacă n-ar fi unii dintre ei deja "poeţi". Cineva încă mai vrea să întreţină iluzia că poeţii ar fi fiinţe umane normale, demne de respectat...
Poezia ar fi însă tare urâtă şi total inutilă dacă ar fi normală. E uşor de înţeles atunci de ce sunt destui cei care nici nu ar băga în seamă poezia dacă n-ar fi serviţi (a se citi sufocaţi) cu aşa ceva la şcoală. Dacă poezia s-ar reduce la proză, n-ar mai fi nevoie de versuri.

*

Scepticismul e o haină cu aparenţă atât de nobilă încât poate deveni uşor o capcană sigură. Nimic mai facil decât a ignora ceea ce nu poate fi încă explicat, nimic mai facil decât negaţia la kilogram, îndoiala vrac, nimic mai facil decât a ignora orice tentativă de a reconcilia raţionalul cu iraţionalul. Şi totuşi: de ce ar trebui să-i judecăm pe cei născuţi în familia scepticilor de serviciu, pe când fiecare dintre noi poate trece măcar o singură dată în viaţă printr-un moment de negare?

*

Plictiseala e fiica unor circumstanţe invariabil pregătite cu mult sânge rece.

*

Niciun om n-are o neputinţă suficient de controlată încât să fie condamnabilă.

*

Cine altcineva decât noi să aibă curajul nebunesc de a străbate deşerturile atâtor neputinţe, plictiseli şi aşteptări?

*

Numai noi puteam, în ziua a opta, să inventăm timpul verbal "mai puţin decât perfectul" sau "imperfectul". Şi totuşi, admiraţia noastră ar trebui să aibe un punct.

*

Modestia reală, cea care merită lăudată şi nu smerenia "găunoasă", minimalismul şi nu reducţionismul - ceva care poate aparţine numai celui care ştie ce se întâmplă de fapt.

*

Minunată capacitatea de a nu putea vedea tot ce se întâmplă. La fel de minunată este şi capacitatea de a putea vedea tot ce se întâmplă. Între ele - doar simplitatea, spontanul.

*

Nu există lucruri care nu există.

*

Verbul "a nu fi" este o mare aberaţie, inerentă perspectivei omeneşti. Toate lucrurile imaginate sau doar bănuite există undeva. Falsa certitudine că există doar o singură lume, o singură perspectivă este lucrul care a permis existenţa oricărei forme de totalitarism, de radicalism.

*

Cât de mulţi oameni se pot lăuda că se simt confortabili în preajma incertitudinii, a necunoscutului, a neantului? Şi totuşi, există lucruri precum marea care zădărnicesc [oarecum] întrebarea. Doar asupra duratei şi a substanţei din sânge planează însă semnul de întrebare.

*

Capacitatea infinită a omului este demonstrată şi de faptul că putem găsi - cel puţin unii dintre noi - plăceri chiar şi în domeniul durerilor.

*

Neîncrederea în logos e doar o consecinţă. Abuzul de cuvinte este cel care le răpeşte din forţă. Şi totuşi, nu este tehnic imposibil ca o cantitate mare de cuvinte să aibă şi mult sens. Pauzele de respiraţie sunt însă cele care schimbă datele problemei.

*

Nu vă temeţi: nimic nu pare să nu poată fi transformat în opusul său. Asta e cea mai palpabilă dovadă a ineficacităţii negării.
În fond, negarea este şi inutilă. Un soi de artă sublimă devenită paradigmă.

*

Pot exista oameni pentru care anarhia poate duce foloase.

*

Absenţa regulilor nu înseamnă neapărat dizarmonie. De fapt, faptul că lipsesc regulile ar fi chiar asta - o regulă.

*

Contează investiţia: de la tine vine ceea ce face un cuvânt să fie Cuvântul.

*

Absurdul n-ar trebui să însemne neapărat tragic, aşa cum nici realismul/materialismul n-ar trebui să abuzeze de poza de "triumf". Raritatea feericului în realitatea "exterioară" e singurul motiv pentru care uităm să ne gândim mai des la paradis decât la infern. Dar tocmai pentru că uităm să acordăm feericului locul cuvenit, viaţa este aşa cum este.

*

Realitatea este că s-ar putea să fim mult mai creatori decât vrem.

*

Ai grijă totuşi: dacă derivezi prea mult, există totuşi riscul ca să nu se petreacă miracolul de a găsi planul non-derivărilor.

*

Versul liber poate avea forţă, nobleţe, valoare şi asta a demonstrat-o deja Lucian Blaga.

*

"Gândirea slabă" a lui Vattino este doar o premiză, un preludiu, o prefaţă la o altfel de gândire filozofică. Totuşi, gândirea fără imperative, ca să capete sens, ar trebui să se fundamenteze (şi aici apare schimbarea) pe IUBIRE, o forţă fără virilitatea asociată de regulă cu noţiunea de "forţă", aşadar, o noţiune îndelung neglijată (dacă nu mă înşel) de cei care au o mai mare pasiune pentru elaborarea de dogme hipercomplicate decât pentru adevărată înţelepciune. Eu, cel puţin, aşa cred: înţelepciunea ar trebui să fie servită în forme scurte şi intense, ar trebui să fie un mod de viaţă mai mult decât o meserie.

*

Uneori, mai trebuie să ne şi oprim.