miercuri, 30 iunie 2010

Debut în presă!


Da, acel Florin Ionescu de mai sus sunt chiar eu! În sfârşit am apărut şi eu într-o revistă reală, pe hârtie care poate fi pipăită, recte "AGORA. Trimestrial de cultură şi dialog interdisciplinar"! E o revistă, evident, din Constanţa, nu atât de cunoscută şi de mare precum Tomis-ul (care, by the way, ar trebui să apară peste vreo săptămână), dar merge. Numărul în care apar este Nr. 40, Anul de apariţie X (zece). Azi m-am dus să-l iau de la însuşi directorul revistei, d. Tudor Costache. Am rămas perplex atunci când am observat că au trecut cei de la revistă aici numele meu real în locul pseudonimului meu Yigru Zeltil şi că sunt trecut ca fiind "elev la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu"", pe când eu sunt de la Călinescu... Nu-i nimic, Agora nu-i Tomis, ar fi fost mai grav dacă era în Tomis, fiindcă, uite, aşa am eu mania asta de a semna cu pseudonim. Mihuţ mi-a şi pomenit în glumă de Pessoa şi ale sale nenumărate heteronime, dar intenţia mea nu era asta, chiar dacă "Versicolor", care va apărea aproape de ecranele catodice sau cu plasmă vara asta, e şi el un fel de "bestiar" de heteronime. Mă rog, o să vedeţi despre ce e vorba.
Aşadar, am apărut acolo cu trei poezii: "Anotimpul neanticipat" (din ultima strofă lipseşte un "ş" şi apar diverse bare dubioase, probabil greşeală tehnică), "E•mi•nes•tea" (titlul e scris E-mi-nes-tea!) şi "o linguriţă deasupra mării lingurice de Constanţa Buzea" (totul pare în regulă, deşi o paranteză la faza cu "de Constanţa Buzea" i-ar fi lămurit mai bine pe cetitori).


marți, 29 iunie 2010

Jurnal nebun

Recent, am fost la obor, de unde mi-am luat: "Cvintetul melancoliei" de Costache Olăreanu, "Pod peste legende" de Nicolae Caratană (poet aromân dobrogean sau ceva de genul), ceva de Cătălin Băjenaru (un poet constănţean care a murit la doar 15 ani, ceea ce a apucat să scrie a fost apreciat chiar şi de Nicolae Manolescu; cartea are dedicaţie de la sora autoarei!), o carte de Grigore Arbore (nu mă aşteptam, fiindcă Grigore Arbore nu este un poet foarte cunoscut, de ce tocmai acea carte nu-mi explic), 3 vol. de Nuvela chineză medievală (în BPT!), "Caligrafie şi culori" de Petre Stoica, "Plantaţia de fluturi" de Gheorghe Tomozei (jurnal, nu versuri, dar pare suficient de interesant, şi oricum e Tomozei târziu), două almanahe literare din 1982 şi 1983 (cu multe picanterii gen versuri inedite de Simion Stolnicu sau câte ceva de Virgil Carianopol, Virgil Teodorescu, Virgil Huzum, etc. etc. etc. Ce mai, un regal!) şi poate şi alte chestii, dar nu mai ţin minte acum şi mi-e lene să mă duc în camera "mea".
...Asta în timp ce, cu două zile în urmă, făcusem rost de la prof. Marina Cuşa (a propos, i-a apărut o recenzie la Herta Muller în Tomisul de mai!) de 7 cărţi din colecţia "Cele mai frumoase poezii": Carl Sandburg, Shakespeare, Juvenal, I.M. Panayotopoulos (nu mă aşteptam să-l aibă!), Victor Eftimiu, Emil Isac şi Eugenio Montale - din toate astea cel mai apetisant mi se pare deocamdată cel de Victor Eftimiu, dar cel mai mult s-ar putea să-mi placă Panayotopoulos şi Montale - unde sunt nişte chestii din Oase de sepie, pe care vroiam demult să o citesc, de pe când ochise şi "Blănurile oceanelor" de Virgil Teodorescu.
Ieri am reuşit să fac două poezii după o perioadă "lungă" de acalmie. La prima dintre ele, "Punct vernal", am aşteptat multă vreme să strâng nişte idei ca apoi să le încheg în ceva consistent şi cu efect. Rezultatele au fost bune, incomparabil mai bune decât cealaltă poezie care a fost ceva de moment. Mă rog, să zicem că asta a fost lucrul cel mai bun la ziua de ieri, când trebuiam de fapt să am o zi cu totul şi cu totul neobişnuită, dar starea de perpetuă lene şi lipsa de direcţie m-a împiedicat să fac ceea ce vroiam, cu excepţia planului poeziei, ceea ce îmi certifică cumva impresia că pe partea asta de poezie va rămâne în continuare să mă axez, cu toată senzaţia că parcă totuşi nu astea sunt, până la urmă, apele mele. Eu nici nu ştiu dacă s-a inventat pe planeta asta domeniul acela care să-mi vină ca o mănuşă. Nu pot să înlătur din oasele mele senzaţia că totuşi parcă nici poezia nu-mi aparţine cu desăvârşire, iar muzica, cu totul interzisă mie în afara posturii de spectator şi improvizator vocal în baie, nu ştiu ce mă fac cu ea, fiindcă partea tehnică mă lasă cu totul rece! Poate să fie ceva cu muzica... Mă obsedează totuşi ideea că, oricare ar fi domeniul acela în care m-am afirmat prenatal, are ceva de-a face cu listele. Dar ce liste?

*

Şi dacă chiar vreţi să citiţi noile mele poezii, puneţi aicea un comentariu să ziceţi că sunteţi interesat(ă) şi am să vă trimit poeziile, aşa - top secret, fiindcă nu vreau să le postez deocamdată pe Agonia şi vreau să mai adun în lada mea poezii nepublicate pe net (aşa cum îmi place mie să le risipesc, chiar dacă uneori pare în van, fiindcă rareori primesc comentarii), ca să pot să particip la diverse concursuri. Dacă aţi citit toate rândurile astea, sigur veţi avea răbdarea necesară...

sâmbătă, 26 iunie 2010

He, he, he

O vrabie s-a ciocnit de geamul meu azi! De obicei, numai muştele de dimensiuni invariabil respectabile făceau carambolajele astea. Cred că era o vrabie, deşi parcă era destul de mare, dar mai mică decât celebra codobatură, zisă erete, zisă pasăre cu coadă albăstruie şi virtuţi vocalice de semi-cioară...

joi, 24 iunie 2010

donga donga

Vacanţă aproape literalmente... Meaning that n-am mai făcut o poezie de nu mai ştiu câtă vreme. M-am decis să o pornesc iar pe drum atunci când voi simţi în stare să spun ceva, şi nu doar să mă plâng de neputinţa şi mizeria mea, căci nu din acest motiv mă lasă muzele să le fur secretele meseriei. Nu, nu încerc să fac aluzie la faptul că aş plagia - nu plagiez, nu-mi stă în fire (din motivul ăsta, fie vorba între noi, nu copiez decât foarte rar la şcoală, eventual la un test o materie neplăcută). Din contră, încerc uneori să fiu atât de original încât fac greşeala cumplită de a uita că poezia nu este despre originalitate. E vorba, desigur, mai degrabă de orgoliul meu de a fi primul în toate (sunt Berbec, în fond)! Tare sunt însă bosumflat ca atunci când - mi s-a întâmplat asta acum ceva vreme, la şcoală - cineva mi-a spus că nu sunt original şi că ar trebui să-ţi mai cauţi vocea. Eram aproape să mă manifest agresiv în faţa acelei persoane, ceea ce desigur nu m-ar fi ajutat cu nimic, ba din contră. Evident, frustrarea inerentă momentelor de maximă superficialitate şi vânătoare de himere.
Mai degrabă decât orice altceva, să găsesc momentul în care mă pot manifesta fără să mă gândesc abuziv la asemenea deziderate (se vede că sunt încă necopt, umblând după cai verzi gen douămiizecism!). Dar, până atunci, să mă odihnesc. Am scris material de mai bine de 2 cărţi până acum anul acesta, or, asta este egal cu sforţarea...
***spaţiu pentru un final spectaculos***

joi, 17 iunie 2010

Patru carti noi achizitionate






Cea de Marcel Gafton e cu... autograf!! Da, chiar autograf de la autor. Dar, evident, autograf nu catre mine.

P.S. A dispărut o poză, care era la volumul "Umbra plopilor" de Ion Horea.

luni, 14 iunie 2010

Porţelan cu elan

Vă prezint, în avanpremieră, prima proză pe care am reuşit să o termin (vă asigur, am nenumărate proiecte de romane încă neîncheiate şi vă mai asigur că n-am scris acestea ca să astup gurile rele sau nu care vroiau ca să mă apuc de proză, de roman - a propos, m-a mirat întotdeauna paradoxul că mulţi oameni preferă să citească proza decât poezia, proză care, de regulă, se întinde pe mult mai multe pagini decât poezia, paradox explicat de faptul că cei mai mulţi văd dificulitate în a înţelege poezia, pe când eu am acceptat şi chiar iubit şi promovat ambiguitatea -, am scris aceste rânduri pentru că trebuia să le scriu, chiar dacă, în mod curios, le-am scris în aceeaşi zi în care mi-am făcut mai multe bătături la picioare decât am făcut până acum în total, în urma unei incursiuni într-un cartier obscur...). În orice caz, SĂ NU VĂ AMĂGEASCĂ ÎNCEPUTUL SĂ CREDEŢI CĂ E DOAR POEM ÎN PROZĂ. Nicidecum. Şi nici n-am vrut să fac concurenţă lui Urmuz. Aşadar şi prin urmare, pam pam pam:


Porţelan cu elan


O secţiune prin această ceapă, prin toate straturile sale succesive de văluri, relevă o siluetă de planetă telurică, albă până-n miez, susceptibilă oricând de a reveni la starea de animal curcubeean, ofensând cu sfericitatea ei bunul nostru simţ (de fapt, rău simţ, fiindcă denumirea de "bun simţ" a brevetat-o deja altcineva), precum şi organul nostru de drăgălăşenie, îndelung adormit după toate eforturile minunate ale lumii "cimilizatoare", aflată la doar 4,16 km de acest loc şi oricum având la dispoziţie o multitudine de sateliţi cu raze infraverzi şi ultraportocalii, precum şi microfoane în fiecare dintre protozoare, aşa că ce mai contează?!? Ascultaţi-mă cât vreţi, că nu vă umplu de bani fabrica de paranoii şi ieftine fioruri de moarte.
- Nu te mai bate cu cepile de vânt; vezi trompa.
Aşa mi-a spus Oyna, frumoasa mea cu piele violet şi trompă modestă, dar graţioasă şi fără piercing-uri.
Şi ea, săraca, la cât s-a înghesuit în existenţa mea, nu mai păstrează decât o boare din vibraţiile extraterestre pe care le emana cândva, pe când sintaxa ei era aproape aceea a unui computer de peşteră. Totuşi, era mai bine decât o gumă de mestecat lipsită de la bun început de gust.
Să cultivăm vibraţii noi: ăsta era idealul nostru acum, dar cât de - în mod straniu - domolit era elanul meu, de parcă aşteptam altcineva să-mi aducă mântuirea gratis.
Ce este aici: salată de paradis sau salată de infern?
Nu mă simţeam chiar bine în postura de a fi ca ceilalţi oameni, adică incapabil de a-mi petrece viaţa decât prin diverse nimicuri şi alte diversiuni profane care să amâne confruntarea cu faptul că - trebuie să recunosc - mă târâsc într-o prăjitură de pământ, chiar dacă oglinda cerului nu s-a spart.
Da, o iluzie ca oricare alta, căci geniali suntem dacă suntem în stare să ne punem piedici nouă înşine. Şi ar mai fi şi acel munte interior care se complace uneori în masca de mlaştină şi [care] uneori aruncă în mlaştinile altora cu pietre de foc, dar când să izvorască acea bucurie fără absolut niciun motiv, când simţi că ai avea răbdare cale de nişte catralioane de milenii până când nanoboţii ar fi făcut lumea la fel de frumoasă precum ne amintim nelămurit uneori - dar în acele momente nimic nu mai pare deranjant, parcă ai fi scufundat într-un ocean de lapte.
- Robinet? mi-a zis Oyna, pe când înfloreau nişte lacrimi pe stâncile feţei mele.
- Draga mea, sunt orizonturi care-şi vând pieile de bună voie în obor ca noi să fim înfăşuraţi noaptea în speranţă, când nu ştim dacă stelele plâng sau râd. Mai bine să ne îmbrăcăm în răbdare şi să fim atenţi la micile victorii; tabloul, cel puţin, nu va [mai] fi aşa de rid.
Prin sat treceau, ca de obicei, stoluri de îngeri precum colorate eşarfe de mătase, şi când vorbeam cu Oyna, mă tot uitam la stoluri chiar dacă le-am [mai] văzut de 186.214.312 de ori până acum. N-aveam ce face, sau mai bine spus, aveam ce face, dar mi-era lene să intrăm deja în băltoaca-portal.
Fără să-i spun o vorbă Oynei, care mă înţelegea foarte bine când nu înfloreau vorbe în gurile noastre şi dacă înfloreau, erau doar ceva extra, am plecat să mai colind uliţele satului, plin de case care fie arătau atât de grăbite încât păreau oricând gata să plece în cea mai mare viteză, fie păreau peşti confortabili (casele fiind vopsite cu "mama-perlei"). Doar casa mea nutrea o senzaţie de lene fără nimic triumfător, de parcă verdele epic de acum câteva clipe nici nu aparţinea casei. Plictisit de descriere, m-am hotărât să merg fără gânduri.
Bineînţeles, nu puteam să nu trec pe lângă băltoaca-portal, ce arăta cum arăta cândva şi moartea: îmi provoca teamă şi restrângere chiar dacă ştiam că nu e "mare brânză", ştiam că e hiperbanală şi de mii de ori mai uşoară şi plăcută decât pare, dar efectul iluziei nu puteam să-l scot din nas.
Nici n-am avut timp să savurez incendiul roz din copacii imensului domeniu al lui Utan, căci deja am ajuns "La Nea Robohtu' ".
I-am spus lui Nea Robohtu' de mai multe ori în trecut că ar trebui să-şi mute magazinul fiindcă nimeni nu poate să admire copacii lui Utan că deja ajunge în pragul magazinului său. Cei mai mulţi din sat au nervi tari, aşa că asta era o problemă doar pentru mine, iar Nea Robohtu' îşi reluă atitudinea bagatelizantă şi suspect de diplomată pe care o foloseşte şi în acest moment.
Mai precis spus: cine, neavând treabă, merge în fiecare zi la magazinul lui va constata că patronul schimbă robotul-vânzător zilnic. O iluzie: numai eu şi încă vreo 4 din sat mai ştim că, de fapt, Nea Robohtu' se îmbracă zilnic într-un costum de robot de altă culoare (mai nou, costumele sale au 2 sau chiar 3 culori, dar, în mod dezamăgitor, doar culoarea diferă) şi se comportă cu fiecare client de parcă nu l-a mai văzut până acum. De curând, strategia asta de "ştergere a memoriei" a provocat nişte nervi printre părinţii lui Robohtu' atunci când [aceştia] au venit în magazin pentru prima oară după 108,7 ani, dar până acum nu şi-a schimbat rutina.
Fie vorba între noi, toată povestea asta e scrisă pe un afiş mare la intrarea în magazin, dar aproape nimeni nu citeşte, iar cine citeşte este rugat chiar din afiş să se prefacă că nu ştie nimic.
De la intrarea în magazin, mă loveşte, ca de obicei, baia de sunete lucioase ivite din tavan. Vreau să spun că toţi ceilalţi clienţi ai magazinului pe care i-am întrebat mi-au spus că acea baie enervantă dar fermecătoare nu se iveşte niciodată când intră ei, doar în cu totul alte momente, urmând un tipar aleatoriu. Tratamentul pe care îl beneficiam era aproape invidiat de fiul vecinului lui Utan, dar nu reuşeam să smulg nicio explicaţie de la Nea Robohtu'.
Am fost foarte amuzat să observ că azi Nea Robohtu' s-a costumat în căcăniu cu dungi roz - exact acea nuanţă de roz pe care o au copacii lui Utan. Şi am mai observat ceva: platoşa lui modulară cu tot soiul de panouri cu butoane luminoase dar inutile, coiful său cu vizor complet fumuriu şi modulator de voce care mereu mi s-a părut că seamănă cu o dantură de neon, centura cu hexagoane care se uită unele la altele, mănuşile cu înfăţişare scârboasă ca de tentaculă de caracatiţă (de înţeles, fiindcă sepiile sunt cliente fidele ale magazinului) şi picioarele înfăşurate în nişte chestii care, în mod paradoxal, trimiteau cu gândul la tuburi mai degrabă decât la picioare - toate erau acolo. Între picioare însă apăruse - culmea - o frunză ce levita de nebună. "Şi-a ars Nea Robohtu' încă un circuit", gândeam în sinea mea.
M-a întâmpinat însă cu aceeaşi voce modulată ca să pară a unui robot şi cu acelaşi stil protocolar:
- Bu. Nă. Zi. Ua. Do. Riţi. Să. Vă. Ser. Vesc. Cu. Ce. Va?
- Aş dori câteva aplicaţii pirotehnice pentru suflet.
- Din. Pă. Ca. Te. Nu. Mai. A. Vem. A. Şa. Ce. Va. S-au. Vân. Dut. Toa. Te. Do. Ri. Ţi. Să. Vă. A. Nunţ. Când. Vor. Fi. Re. Dis. Po. Ni. Bi. Le?
- Nu!...
- Alt. Ce. Va?
Abia acum începea adevăratul interogatoriu, aşa procedează de fiecare dată, iar eu, de asemenea, nu răspund nimic şi mă plimb prin magazin, chiar şi pe lângă unde stă Nea Robohtu' şi unde, de cele mai multe ori, se odihneşte o paşnică turbină de companie, care nu m-a lătrat niciodată şi odată chiar m-a lins.
Nici până acum n-am reuşit să aflu cum este construit magazinul în aşa fel încât, de la intrare, pare imens, dar, ajuns la capătul magazinului, când te uiţi înapoi, constaţi că n-ai străbătut decât câţiva metri. Sigur are ceva de-a face cu felul în care au crescut pe pereţi pădurile de oglinzi şi rafturi frumos înflorite. Acum însă toate au făcut loc unui obiect minuscul în centrul încăperii, ceva ce părea a fi un pui de antenă. Când m-am apropiat însă de obiectul cu pricina, a început să se mărească şi a trebuit să mă depărtez mult (am ajuns aproape de uşă) de unde avea înfăţişarea unei curioase chestii roşii cu destul de multe braţe şi nicio urmă de textură, cusută parcă din gânduri. Fără să-l întreb, Nea Robohtu' a intervenit:
- Mul. Ţu. Mesc.
- ?!
- Toc. Mai. Ai. A. Ju. Tat. Să. Se. Nas. Că. Un. Vis. De. Ci. Li.
Transpiraţiile au început să înflorească pe mine, fiindcă eram cunoscut în sat chiar sub numele de Cinezu, iar dacă amândoi aveam "ci" în nume, asta poate explica de ce a înflorit în prezenţa mea, dar am început să mă tem că ar putea dori să mă urmeze până la mine-acasă sau, mai rău, până la băltoaca-portal!! Nea Robohtu' m-a calmat însă:
- E. Pa. Tri. Ot. Nu. Ar. Vrea. Să. Pă. Ră. Seas. Că. Ţa. Ra. Lui. A. Di. Că. Ma. Ga. Zi. Nul.
Ce bine! Dacă întârzia să-mi citească gândul Nea Robohtu', plecam speriat din magazin, or, mie-mi place să plec de fiecare dată din magazin strigând: "Ţţţiiiiiuuu!". Mă rog, asta e un fel de compensaţie pentru faptul că mereu îl găsesc pe Nea Robohtu' gândindu-se la "pui", ceea ce e explicabil, fiindcă toţi din sat am simţit nevoia să manifestăm doar esenţialul şi să lăsăm în ograda minţii noastre gândurile fără folos. Sau culoare.
Chiar când mă gândeam la aceste lucruri, mă strigă gândul Oynei:
· Vino înapoi, plecarea e aproape, zodiile se vor închide curând.
De fapt, mai întotdeauna am prostul obicei să plec în ultima secundă. Doar de data asta am simţit o urgenţă fantastică, inexplicabilă, drept pentru care, lansând un "Ţiu!" scurt, am plecat cât ai zice " " din magazin şi am fugit ca gândul pe uliţi.
Desigur, aş fi vrut în continuare să savurez cerul verde, de o consistenţă cum o mai au doar cerurile multicolore de pe Saturn, unde ocazional trec pe la unchiul meu Mallarmé. Dar timpul pare să înflorească împotriva mea, şi deşi eram tentat să-i port pică, n-am făcut-o, căci pot oricând să schimb viteza la care se derulează viaţa, dar rareori mă folosesc de asta...
Culegând din drum pietre şi mâncându-le instantaneu (în ţinutul ăsta sunt aproape întotdeauna dulci pietrele), am ajuns acasă, unde Oyna nici nu m-a lăsat să intru în domeniu să-mi iau memoria culturală, că m-a şi aeropurtat în locul unde se afla băltoaca-portal. Ea imediat mă ia cu binevenitele efuziuni saturniene:
- 1: Să-ţi aminteşti că porţelanul are şi graţie.
2: Să-ţi aminteşti că dacă uiţi de unde vii, nu va fi totuşi pentru eternitate.
3: Noaptea la care te obligi e lungă, dar să nu uiţi că totul chiar se va rezolva de la sine.
- Dar ce, nu vii cu mine?!
- A venitul rândul meu să zăbovesc o clipă. Voi veni, chiar dacă pe bucăţi.
- Pe bucăţi?!? De ce?!?!?...
Nici nu terminasem bine întrebarea că am fost împins (de ea sau de altcineva?) sau m-am împins brusc în băltoaca-portal, fără să-mi dau seama dacă voi ajunge sau dacă am fost într-o salată de paradis sau de infern, m-am trezit în salata vârtejului:

sâmbătă, 12 iunie 2010

Ploaia de lacuste

Ploaia de lăcuste

Fizica cuantică a demonstrat cum, în pofida a ceea ce dovedise materialismul, există "partea cealaltă", dar câţi au sesizat faptul? Implicaţiile sunt evidente. Până şi poezia, cu accentul mutat de pe fond pe formă în ultimii 150 şi ceva de ani, va trebui să-şi găsească altă paradigmă.
Ca nişte lăcuste, poeţii au epuizat resursele formei, ale limbajului - resurse de care doar manieriştii s-au mai folosit cât de cât în urmă cu mai multe secole -, dar acestea şi-au dovedit, totuşi, limitele. De vină e credinţa că tot materia determină spiritul (vai!...), ceea ce explică de ce un Paul Valéry nota că forma poeziei determină conţinutul. Dar "fiecare pasăre pre limba ei piere", iar materia sfârşeşte în descompunere. Poezia învie atunci când - culmea! - nu mai este scop, ci mijloc, ca înainte.
Blestemul unei "tinereţi secunde" ar fi însă nevoia de a face altceva decât o posomorâtă întoarcere la mimesis. Adevărul este că modernismul n-a avut doar părţi rele. De fapt, puţini (cred) s-au gândit la rarii (e drept) modernişti cu faţă surâzătoare (precum, în pictură, soţii Delaunay sau - uneori - Miró şi Kandinsky), fiindcă modernismul a fost înţeles aproape exclusiv în dimensiunea sa tragistă. Avangardele fie şi-au ascuns emoţiile în spatele unor figuri geometrice (evident, nu tot ce a făcut Mondrian, de pildă, exclude expresivitatea - vezi Broadway Boogie Woogie, o pictură care mă face să mă gândesc în acelaşi timp la jocurile foarte vechi pe computer şi la motivele de pe costumele populare româneşti, de asemenea "pixelate"), fie şi-au exprimat (aproape exclusiv) disperarea cu furie sau fronda la adresa canoanelor, standardelor. Tristan Tzara avea pretenţia să demoleze ideea de frumuseţe - dar dacă mă întrebaţi pe mine, eu cred că a contribuit şi el la frumuseţe, doar că la o altfel de concepţie a acesteia. Oricum, "modernismul" e asociat cel mai adesea cu "urâtul" sau măcar "dizarmonicul". Dar să trecem mai departe, fiindcă n-are niciun rost să-mi exprim aici invectivele la adresa picturii "vechi"...
Revenind la "nos oiseaux"*, putem spune că, de fapt, nu ne mai putem - fără o doză mare de naivitate, cel puţin - permite să ne reîntoarcem pur şi simplu la poezia aşa cum era scrisă şi înţeleasă în epoca lui Eminescu. Răspunsul ar fi tot un echilibru între formă şi fond - ceva ce, de fapt, a fost oricum apanajul "capodoperelor" dintotdeauna. Echilibrul între tradiţie şi modernitate - iată încă o coordonată demnă de reţinut. La acest pariu au răspuns deja unii dintre: gândirişti, suprarealişti bucovineni, (neo)modernişti basarabeni precum Grigore Vieru, George Meniuc sau Anatol Codru - un teritoriu marginalizat sau negat de puriştii care înţelegeau ca modernimul şi tradiţionalismul să fie total separate. În fond, vorbim tot de o eliberare de elite şi de încercarea de a găsi un punct unde să nu mai fie respinşi, ci atraşi cititorii dintr-o paletă cât de variată posibilă. O încercare însă nu în sensul poeziei douămiiste, care a vrut să atragă înspre poezie "tineretul neliniştit" prin tactica "şoc şi groază", eficientă însă doar pentru puţini oameni, în plus sunt mulţi dintre tineri care sunt încă îndatoraţi vechilor orizonturi de aşteptare şi refuză poezia douămiistă şi invocând un Eminescu (şi când nu este invocat Eminescu, sunt invocaţi Nichita sau Arghezi sau Blaga, în orice caz toţi modernişti într-un fel sau altul!) fără a nutri reală pasiune nici pentru "poezia clasică" (ce-i drept, replicile sunt învăţate mai ales de la "cei în vârstă"). În orice caz, douămiismul încă nu şi-a găsit poetul/poeţii care să umple stadioane - "greşeala cea mare", dacă este greşeală, este poate pretenţia douămiiştilor de a stârni din nou interesul tuturor pentru poezie - de fapt, cicatricea acelei perioade în care partidul avea grijă ca Păunescu sau un altul să fie publicaţi în mai mult de 100.000 de exemplare, generându-se astfel un paradis artificial al gloriei literare care a dat naştere la multe nostalgii, prea puţini dându-şi seama că poeţilor li s-a dat atenţia numai în măsura în care erau propagandişti.
În fond, totul e o chestiune de temperatură a sângelui. Odată ce poeţii îşi vor îndeplini nevoia de frondă, dacă îşi urmăresc vocaţia până la capăt, alte lucruri vor trece în prim plan...

*Aluzie la cartea "De nos oiseaux" a sus-menţionatului Tristan Tzara.

miercuri, 9 iunie 2010

Lucruri de făcut

O poezie a cărei idee a început să-mi vină încă de când eram într-un vis. Repede după ce s-a terminat visul, am reușit să mă scol repede și să o scriu pe o foaie volantă. Asta îmi aduce aminte de ”hitul” meu ”Anotimpul neanticipat”, pe care o scrisem pentru Andreea Florescu (chiar dacă ea nu mi-a văzut, cred, până acum poezia) și care mi s-a părut foarte reușită. A fost o poezie care a deschis un întreg filon de poezie care să pară poezie și nu antipoezie, dar cu nuanțe moderne - un filon pe care nu m-am gândit să-l continui până acum. Evident, nu aveam nimic programatic în gândire când am (tran)scris poezia. Dar mă gândesc că ideea asta s-ar putea să aibă reale șanse să fie viitorul, mai degrabă decât maniera mea din ”Apă de casă”, când uneori n-am putut să nu alunec în manierism și nu de puține ori am vrut să renunț să scriu la acest ciclu, poate de aceea nici nu mi-a reușit poate prea bine, nici ”Surfing pe Marea Moartă”, nici ”Naxy Ipofren” nu le-am avut în minte atunci când le-am scris. Doar de ”Papayamiento” pot să zic că mi-a ieșit mult mai bine chiar dacă am avut o oarecare idee cum o să fie și l-am și scris într-o perioadă scurtă de timp. Dar, după cum se vede, tot jonglez între perioade de manierism și non-manierism, doar fiindcă am prea mult sânge rece și vână teoretică. Până la urmă, e ultimul lucru să vreau să-l concurez pe Răzvan Țupa și cărțile sale concept. În muzică, nu mi-a plăcut mai niciodată ideea că albumele ar trebuie făcute, așa cum se fac deseori în pop, prin alăturarea aleatorie a unor piese și că ar trebui să se simte o oarecare coerență. În mod ironic, destule din albumele mele favorite nu sunt deloc albume concept, dar reușesc, cu tot formatul apropiat de pop, să aibă un sânge cât de cât comun. Calitatea însă contează, iar când e vorba de un album sau o carte concept, coerenţa e pe primul loc şi nu calitatea. De aceea, după ce voi reuşi cândva să lansez pe hârtie o antologie (da, fiindcă nici "Apă de casă" nu-mi surâde prea mult să-l mai public separat, şi oricum, tot trebuie bani, ce contează 60 sau 120 de pagini?), aş vrea să o las mai moale cu planificările de volume de orice fel (căci aproape automat proiectele sunt sortite pierzaniei, dacă nu mă strădui cât un rac) şi să fac chestii în genul primului meu volum, adică în formatul "pop", dar şi cu un aer antologic (de fapt, "Surfing..." şi "Naxy" asta sunt: antologii)... Mă rog, gata cu vorbăraia!

”Lucruri de făcut”

Să schimb culoarea cerului
Dintr-o singură privire.
Să deschid cutia mării.
Să înnobilez fără să cavalerizez.

Să-i alint pe păianjeni
Fără să-mi mai fie frică.
Să nu fiu chirurg ca
Să mă adăpostesc în gura leului.

Frunzele să aplaude, să lanseze
Râsete, șoapte, ca odinioară.
Prăjitură să-mi pară viața,
Fără să ajung un mușuroi de gânduri.

luni, 7 iunie 2010

Zigazigazaga...

Cei de la Agonia s-au cam enervat pe mine că postez poezii cu pseudonime în titluri care cică ar induce în eroarea nenea Google şi oricine vine de pe el.
Degeaba le spun, îi suspectez de inflexibilitate şi nu cred că mută ei munţii pentru mine.
...Ceea ce înseamnă virtualmente că o să fiu nevoit să-mi dau la iveală din poemele din ciclul "Apă de casă", la care tot lucram şi aş fi vrut să le public pe Agonia abia după ce public cumva ciclul. Dar se pare că nu pot mai niciodată să nu risipesc textele mele. Dar nici nu e aşa de rău, la urma urmei, decât că fie dacă le-aş tine la sertar sau nu, nu prea pare să facă diferenţă de cele mai multe ori, deh, veşnicul sindrom "cine să citească prin tot noianul ăsta de...". Şi n-am aproape niciodată chef să citesc creaţiile altora şi să mă chinui să le comentez, nu mă favorizează deloc clima şi doar pe hârtie (care însă costă!!) aş putea să le diger.
...În fine, sigur am să plec fără regrete de pe Agonia dacă le mai perturb ordinea lucrurilor. Ce dacă am petrecut atâta timp îmbogăţind biblioteca lor virtuală? Pot mereu să-mi iau catrafusele şi să mă binecuvântez alt site în continuare, nu? Sunt atâtea şi atâtea siteuri pe Internet...
Să las cinismul şi să termin odată cu Rădăcinile cerului pe care le tot înfulec de atâtea ore...!

duminică, 6 iunie 2010

"Palmo trăieşte" de Gabriel Timoceanu

Premiez pe cine reuşeşte să-şi dea seama care este treaba cu titlul...

"Palmo trăieşte" de Gabriel Timoceanu
de Yigru Zeltil de fapt


Spuma prăpastiei îşi împrumută candoarea

e o femeie care zilnic eclipsează
soarele cu picioarele-i

dar a dormi peste tăişul joagărului
când? pentru cine?

Palmo trăieşte
dar noi îl refuzăm
ne uităm urât la
vidul în care sunt împachetaţi crenvurştii

Palmo trăieşte
ne ascundem în acuarele
căutându-ne
duşmanii pe care să-i îmbrăţişăm

sâmbătă, 5 iunie 2010

inedithă

din (probabil) viitoarea mea carte:

Apă de casă

O frânghie
n-are niciOdată dOar căi nesigure

dOar că
pOți fi sigur că
nOrii ascund mereu printre valuri
câte un sOare

un sOare
O acadea
ce se dăruie tuturOr în fiecare clipă
dar glOria lui nu scade niciOdată
ba chiar crește tOt mai mult

e anOtimpul
în care mâinile slăbesc strânsOarea
dOar pentru a găsi O intensitate și mai mare

vineri, 4 iunie 2010

Lecturi urbane #1


Prima sesiune de "Lecturi urbane" la Constanţa. Eu sunt cel cu şapcă albastră şi ceva verde la piept din poză. Am fost acolo realmente singurul care se agita prin zonă şi de-abia putea să citească. Redactorii au fost foarte miraţi când le-am spus că nu beau cafea, încercau să-şi imagineze cum ar fi dacă aş mai bea şi cafea... Sincer, cu toată briza plăcută şi dulce care venea dinspre mare, ce chef aveam de citit? Şi aşa, citesc foarte des...
Aseară am scris o concluzie pe Agonia:
...am fost la ambele etape, m-am căpătat inclusiv cu un exemplar din ”Yoyo” al lui Vasilievici (a cărui soră, Anca Vasilievici, a fost la eveniment), pe lângă revista omagială, am ”trăcănit” multe despre literatură etc. cu redactorii revistei și nu numai, la amfiteatru am savurat un program inițiat de ”amfitrionul” d. Mircea Popovici (care din prima clipă în care m-a văzut m-a poreclit ”Labiș”, dintr-un motiv sau altul...), care a fost condus apoi de Dan Mihuț. Am avut și eu o intervenție cu poezia ”Dragostea de vid”, înainte de asta d. Valentin Sgarcea a citit poezia ”Sfânta împărtășanie” de Gherasim Luca, apoi Dan Mihuț și încă alte câteva persoane au recitit din George Vasilievici. În partea a doua, au fost mult mai mulți oameni, cei mai mulți au fost, în mod ironic, elevi din chiar liceul meu, care au venit în grup sub oblăduirea profesoarei lor de română... Per total, a fost frumos. Se pare că în vreo 3 săptămâni va urma a doua ediție a Lecturilor urbane.

Reloaded

S-o luăm de la capăt...