joi, 30 decembrie 2010

reportaj festival de poezie live gratis aka fetishval

a fost poate cea mai dionisiacă deslănțuire de energii cu care am avut de-a face. căci, mai mult decât un festival de poezie, a fost o descătușare de energii.
la subsolul cafe d'art-ului, într-o sală doar cu puțin mai disco decât ”cubul negru” al lui bacovia, un interior stil new classical cu scaune de philippe stark, candelabre cu cristale swarovski, pereți în negru și violet închis. acolo s-a petrecut acest soi de așezătoare apocaliptică, prezidată de organizatorii Adela Beiu și Le Cocon (care a fost, în mod special, impresionat de mine și de poeziile mele) împreună cu o trupă de actori ultrarezistenți, un DJ cu un mix garnisit cu mult acid jazz/chill-out (Levent Feizi aka Levish, proaspăt colaborator al Tomisului. în noul număr, pe care nu l-am putut decât întrezări, Levent are o recenzie la cel mai nou album Bonobo, la rubrica rockarolla care era până acum ocupată de Mihuț) și microfoane pline de bube (care, de cele mai multe ori, au mers întrerupt - dar toate greșelile numai bune ca să condimenteze atmosfera).....
eu și cu Dan Mihuț am stat într-o lojă specială, la o masă pe care scria REVISTA TOMIS, dar, în mod evident, a trebuit să împărțim locurile cu încă vreo 7-8 oameni, e drept simpatici, chiar și cu toate berile cu care au fost augmentați unii. Cristi de lângă mine (care susținea că n-a citit decât o carte de telefoane în toată viața lui...) a fost cel mai vocalic dintre toți, asigurând completările atmosferice (și eu am venit cu câteva, recte, când era o poezie cu ”o să strig de o să mă audă până și surzii”, am strigat și eu la momentul oportun ”te auzim!”). deci, după cum poate v-ați dat seama, a fost plină sala, cum greu se putea închipui pentru un festival de poezie! E drept, poezie live, și când spun asta, mă refer desigur la cum, pe când unele poeme au fost recitate ceva mai clasic, altele au fost transpuse în scenă (de pildă, ”invazia” lui Mihuț, featuring cu Alina Pachițanu augmentată cu un nas roșu, o sticlă de bere și o țigară... prietenii știu de ce). la sfârșit, a fost chiar un așa-zis ”boxeur”, care ne-a făcut să dăm din palme la 1-2-3-4 ca apoi să ținem ritmul cu rapul său. (după care pe ecranul alb de pe scenă (și pe care l-a cărat Mihuț, ca un adevărat proletar) a apărut secvența de început din filmul ”SHAFT”, așa fără niciun motiv)
printre EXTREM DE MULTELE poeme recitite (multe chestii surprinzător de apropiate de douămiism, mă așteptam să fie mai multe poeme ”feminine” siropoase...) s-au numărat: poemul ăla extrem de lung al lui Andrei Costache (care a sosit pe scenă cu ochelari 3D și un fes colorat, și care a citit întins pe podea așa încât se vedea doar fesul din el); poemul ”numerologic” al Adelei Beiu (organizatoarea) culminând cu o conversație în cifre ce s-a terminat într-o escapadă amoroasă pe podea cu ”10!!” ”10!!!” ”9!...” ”0, 0, 0!!!”...; rapul sus-menționat; o poezie care conținea, printre altele, expresia ”ciocolată sărată”; întinsul poem dialogic cu ”îmi vine să...” ș.a.m.d.
cică mai trebuia să fie și o petrecere de după cu doi DJ-i, Dan Rotaru și Yuffa, dar nu mai știu, fiindcă eu am plecat juma de oră înainte de miezul nopții - oricum, nu mai fusesem niciodată la ora aceasta prin oraș de nebun. chiar dacă am băut doar apă, totul mi s-a părut o curată beție. după atâta poezie ”proastă” (mă rog, cât mai pot funcționa astfel de criterii când totul e o așa de mare amețeală!) aveam chef chiar și de-un cenaclu cuminte (poate chiar Cenaclul Somnului). nu mă înțelegeți greșit, a fost ceva distractiv, dar după trei ori jumate, ba nu chiar mai devreme mi s-a aplecat de la atâta poezie live gratis care a fost totuși, în cea mai parte, un simplu delir... se vede că m-am mai schimbat din vremea când scriam revista padăză și poemele din ”Naxy Ipofren”.
da, abia la urmă am lăsat vorba despre mine: am fost la numărul 10, la ceva vreme după Andrei Costache, cu trei poeme din perioada mea dadaistă: ”azar”, ”uzina de zahăr” și, cel mai incitant pentru public, ”pandișpania” (cu ritmuri africane). prima dată am citit înainte să înceapă spectacolul propriu-zis, când s-a profitat de mine fără milă ca să se testeze abracadabrantele și orbitoarele instalații de luminat (nu de Iluminat)... a doua oră, în fața tuturor, a fost relativ ”piece of cake”. narcisismul îmi urcase puțin la cap când am început să citesc la microfon prima dată (e o senzație stranie), dar enervarea pe care mi-o provoca luminatul a fost chestia mai evidentă în ordinea priorităților emoționale... adică asta să fie faima: o lumină care să insiste să-ți intre în ochi?...

Niciun comentariu: