marți, 7 decembrie 2010

Alice Drogoreanu - Fang (2010)

A.S. Tomisul şi În obiectivul nu acum. Iar a dispărut telefonul cu cameră foto. Pfeah.




Poezia şi fotografia sunt pasiunile lui Alice Drogoreanu, şi deci, în mod evident, comentariile pe seama poeziilor ei au tins să se limiteze la conexiunea dintre aceste două domenii. O perspectivă relativ justificată dacă vorbim de primul volum al autoarei, "Mirosiţi această femeie" (Editura Grinta, 2008), dar nu şi în acest volum, apărut de curând la editura timişoreană BrumaR.

În cel mai bun sau rău caz, se poate spune că Alice Drogoreanu este acea transpiraţie a degetelor înainte ca acestea să declanşeze aparatul de imortalizat, şi nu moartea rece şi arhivistă care este fotografia în sine, dezgolită de viaţă. Poeziile din acest volum nu sunt deloc reci, din contră sunt însiropate cu mult sânge cald.

Volumul anterior, cum am zis şi în alte rânduri, nu m-a impresionat calitativ, deşi am apreciat faptul că versurile ieşeau cel mai adesea din tiparele poeziei feminine actuale, încărcate excesiv de virilitate şi de măruntaie. Îmi părea (şi nu glumesc, sunt un idealist) că poeta ar putea să câştige mult de pe urma marşării în această direcţie, cu o condiţie - ca versurile în sine să aibă mai mult efect.

Iată că, în acest volum, Alice Drogoreanu se arată aproape complet schimbată. Trebuie să recunosc că deplâng puţin faptul că "Fang" tinde să ne întoarcă acum câţiva ani, când poezia viscerală era la modă (încă din primul poem întâlnim versuri ca acestea: "mi-aş băga mâna pe gât să simt/violenţa. am senzaţia/că sute de mii de oameni fac asta odată cu mine./şi marea se subţiază spre cer într-o dungă pustie. o venă care/atârnă simplu/pe care o ţin între degete şi-i iau pulsul. a dvs. ca întotdeauna"). Sună absurd pretenţiile mele, dar m-a uluit puţin schimbarea bruscă de la tonul calm şi puţin ironic ("romanţe mixate în genul chill-out", zicea Felix Nicolau parcă) din "Mirosiţi această femeie" la agresivitatea şi "minimalismul" din "Fang". Minimalism în sensul în care poeta se mărgineşte să-şi definească fiinţa la corp ("what you see is what you are", iar în altă parte sufletul e prezent doar ca o evocare ironică, parcă în măsură să arate încă odată dispreţul pentru metafizic al "spiritului douămiist" (ca să nu zic postmodernist, pentru că poeţii douămiişti sunt poate cei mai puţini postmodernişti dintre toate generaţiile): "sufletu' = cel mai bun prieten al tău/te priveşte se ridică/îşi trage reveru' trage un fum/şi te scuipă a scârbă"). În consecinţă, o poezie a realului, chiar dacă afectele sunt prezente din plin. Ce-i drept, poeta nu e încă la fel de viscerală ca, să zicem, Oana Cătălia Ninu, dar tonul e oricum scrâşnit ("colţi înfricoşători", spune Dmitri Miticov pe coperta a patra), predomină verbul "a fute" (prezent în aproape fiecare poem), fricile, moartea şi neliniştile sunt adeseori prezente/evocate ş.a.m.d. Dar ce-i la fel de drept e că poeta nu urmăreşte nicidecum să menajeze vreun sentiment ("nu vreau să mă cunoşti"). Toate acestea nu sunt gratuite (cum nu sunt nici la alţi douămiişti), ci provin dintr-un sentiment apocaliptic ("le fin absolu du monde", scrie undeva; de altfel, descompunerea este evocată în foarte multe dintre poeme). În "2 evenimente pentru pâinea de joi", sunt două versuri care nu par iniţial semnificative: "împărţirea în noi şi/ceilalţi nu ne-a folosit la nimic". Unii le-ar putea interpreta prozaic, dar eu aş zice că ar putea, fie şi accidental, să se refere la toată această separare ce a apărut între oameni odată ce am început să ne identificăm cu propriile noastre corpuri şi, de-atunci încolo, am tot pendulat cu mai multă sau mai puţină graţie între antitezele dialectale (!) bine-rău, frumos-urât ş.a. Două poeme sunt chiar intitulate: "ţin ochii deschişi şi nu văd nimic" şi "eyes wide shut", ceea ce ar putea să ducă () cu gândul la lipsa de substanţă, de fond a percepţiilor vizuale şi la al treilea ochi şi alte bazaconii. Uuuu, Yigru s-a făcut mistic. Eh, ceea ce face Alice Drogoreanu nu poate fi catalogată deloc "poezie mistică", dar am mai spus şi altădată că eu cred că toţi suntem, de fapt, mistici, fără să o ştim...
Iată că am vorbit mult despre stil, dar nu despre conţinut. Îi dau dreptate lui Dan Mihuţ când spune că Alice a făcut un salt valoric considerabil odată cu acest volum. Nu numai că "Fang" are mult mai multe versuri memorabile, cred eu, decât "Mirosiţi această femeie" (exemple: "dragoste e doar un cuvânt/identic cu/bine rău pulă sau pizdă/doar cuvinte" sau "probabil că pe-aici primăvara e un bordel uriaş/probabil nu mai cred în nimic şi am cearcăne" sau "(mă gândesc că/iubindu-se/oamenii se omoară unii pe ceilalţi. iubindu-se/se omoară)" sau " şi gândul ăla/mă făcea cel mai puternic om din lume./cu tine eram//cu tine sau cu altcineva - eu cred că numele/ n-au importanţă//tot tu erai/de fiecare dată." sau "pur şi simplu omor/toate şansele pe care le-aş putea avea la intrare" sau "văd cum/stau în capul mesei. noi 4 toţi adunaţi/iar eu îmi aprind ţigări parfumate. djarum cu cireşe/semnez peste masă şi/după mine începe să ningă. am părul negru şi/nu gust nimic. doar beau vinul ăla negru şi ascult/cum se ascut furculiţele în inima mea.//numai tu râzi idiotule/şi mai ceri o bucată de carne."), dar are şi o mult mai mare densitate. Poemele sunt atât de concentrate, încât multe dintre strofe ar putea fi separate de restul şi transformate în poeme autonome (sunt chiar câteva fragmente ce amintesc, de pildă, de poemele haiku: "viaţa e uscată şi/vântul/trosneşte prin ea" sau "îmi vin în minte/herigi argintii/aruncaţi pe plajă sub clar de lună"). De fapt, cred că este de vină şi coeficientul mai mare de atenţie pe care l-am avut când am citit "Fang" (comparativ cu celălalt volum). Un singur poem din această carte pare însă să fie scris în aceeaşi perioadă cu poemele din volumul precedent, "parcul cu văduve" (nu lipsesc nici asteriscurile multiple dintre strofe ce se mai regăsesc doar în "Mirosiţi această femeie", nu şi în restul "Fang"-ului), în care se remarcă, de parcă nu mai erau destul argumente, diferenţa de tonalitate: "acum roteşti în serii scurte robinetul/prelungire înceată/nici mai mult/nici mai puţin/un ou/pe care îl iei lent/îl fierbi lent/îl dezbraci aşchie cu/aşchie/îl aşezi pe farfurie/şi-l priveşti/cum te-ai privi pe tine".
Mai remarc un lucru pozitiv: înşiruirile de refrene de melodii şi alte citate în limba engleză sunt mult mai puţine, reduse la strictul necesar. În general însă, versurile din această carte nu lasă loc decât foarte rar senzaţiei de risipire. Şi ar mai fi şi alte lucruri inerente demersului poetei pe care ar trebui să le detaliez precum sexualitatea ("soarele e un bărbat/care se suie pe mine", scrie undeva poeta) şi autenticitatea, însă las specialiştilor (mai ales în ceea ce priveşte aspectul din urmă) intratul în amănunt. Alice Drogoreanu a evoluat mult, mi-e imposibil însă să anticipez în ce direcţie va merge de-acum înainte, unde o va împinge, în fond, datul biografic, acesta fiind, cred, motivul schimbării de motiv. Dar, în fine, să nu mai insist.
P.S. Şi nu, nu cred, Alice, că ţi-ar plăcea Hlebnikov. Citesc chiar acum "Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov" şi ceea ce face el mi se pare de-a dreptul "poezie pură" (în sensul familiei mallarmene-valeryene-barbiene), deşi nu ştiu cât de atrasă ai putea fi. Chiar dacă unele versuri din ambele cărţi îmi sugerează că ai citit pe furiş Ion Barbu...

Niciun comentariu: