luni, 15 noiembrie 2010

M.C. still rocks / albume ascultate recent 3

http://atelier.liternet.ro/articol/9959/Doina-Ioanid-Mircea-Cartarescu/Productia-literara-nu-e-o-gramada-de-carti-ci-un-sistem.html

Am citit acum două seri interviul ăsta cu bine-cunoscutul Mircea Cărtărescu. Trebuie să admit că, deşi consider că nu mai sunt de multă vreme un epigon cărtărescian, încă îmi mai trezesc admiraţie unele rânduri pe care Cărtărescu le scrie, şi prin asta nu mă refer la groaznicele sale notaţii socio-politice.

"Cred că un scriitor care nu crede (în sensul religios al cuvîntului) pînă la capăt în ceea ce face, nu va da o carte adevărată. (...) Cred că o carte trebuie să-ţi spună ceva şi dincolo de literatură, la un nivel uman şi suprauman. Scrisul este ca şi cusutul la maşină: un fir trebuie să vină de sus şi altul de jos. Dacă nu vine firul de sus, totul e zadarnic şi cusătura se destramă. Dacă literatura nu este o religie pentru tine, dacă nu crezi în cărţile tale, e foarte greu de presupus că alţii vor crede în ele."

sau

"În acest moment, e dominant în poezie (a mai fost în anii '70, prin Mazilescu şi Angela Marinescu şi apoi prin Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop) un curent neoexpresionist, din ce în ce mai negru şi visceral. Fireşte, sentimentul disoluţiei, al morţii şi nebuniei este esenţial uman, însă, după mine, el duce la o poezie monocordă, bacoviană. O astfel de poezie este intensă, dar în acelaşi timp şi săracă. Poezia optzecistă a fost, dimpotrivă, o sinteză fericită între mai multe zone poetice (avangarde, modernism, personism, intertextualitate), o poezie cu claviatură întinsă, nu doar cu note grave sau doar cu acute." (sic, face reclamă la poezia propriei sale generaţii...)

sau

"Am simţit întotdeauna că datoria oricărui autor care a făcut parte dintr-un grup, dintr-un spirit literar comun, este să depăşească acel spirit. În orice mişcare poetică există poeţi standard, care definesc cel mai bine mişcarea, şi există alţi poeţi neliniştiţi, care, într-un fel, nu se potrivesc cu totul spiritului respectiv. De pildă, pentru simbolişti, poeţii definitorii au fost Anghel, Petică, Minulescu, iar alţii, ca Arghezi sau Bacovia, au trecut pe-acolo, dar n-au rămas, pentru că n-aveau de ce să rămînă în compartimentul îngust al simbolismului. Ei s-au mişcat mai departe. (...) Un poet care se respectă ar trebui să spargă toate tiparele, chiar cele încăpătoare şi generoase, cum a fost optzecismul. (...) Eu cred doar în scriitorii care nu pot fi clasificaţi. Arghezi, de pildă, nu încape în nici un compartiment taxinomic. Dacă vrei să spui ceva despre el, spui cel mult că este "arghezian"."

Mai reţin şi faza cu manieriştii ca fiind intrigantă. El zicea acolo că "manierismul a însemnat maxima strălucire a literaturii Europei". Ciudat, nu?, din moment ce, multă vreme, manierismul a fost considerat consensual un kitsch şi epoca sa o catastrofă literară (punctul ăsta de vedere se datorează mai mult clasiciştilor). Bine, M.C. trece acolo şi Shakespeare, care e încadrat de unii în manierism dar, evident, îl transcende. N-am zis niciodată că Giambattista Marino, de exemplu, ar fi un poet excepţional. Dar contribuţia sa şi a celorlalţi manierişti nu e totuşi demnă de gunoi, fiind cam singura insulă de modernitate mai mult sau mai puţin autentică de dinainte de romantism. Deşi ar mai fi şi Ronsard. Care bănuiesc că nu-l consideră nimic manierist. Rabelais mi se pare manierist, deşi parcă, nu ţin minte, s-a afirmat înaintea manierismului. În fine. Ar mai fi şi alte chestii remarcabile în acest interviu, dar mă opresc aici.

*

Albume ascultate recent 3:





The Claudia Quintet - I, Claudia: Un vis cam împlinit. Căci albumul ăsta e oarecum aproape de echilibrul perfect între pop şi avangardă. Atât cât poate fi vorba, fiindcă nu toate piesele au percusie, dar, din fericire, nu sunt prea multe piese fără ritm la rând. Încă puţin şi ar fi devenit încă un album avangardist insuportabil, fiindcă mixul include şi momente atonale (există şi un acordeon, care nu sună însă la fel de iritant ca acordeonul pe care-l aud de obicei, plus că nu lipseşte din combinaţie superbul vibrafon - sau era xilofon?), chiar dacă, în fine, chiar şi fără acele momente tot n-ar fi fost prea prietenos cu obişnuiţii pop-ului de 2 lei. În primul rând, coperta de un minimalism delicios m-a determinat să încerc albumul, apoi al doilea argument a fost apropierile pe care le-au făcut criticii de specialitate între această formaţie şi Tortoise. Şi cum Tortoise îmi place... Cred că ar mai trebui să ascult totuşi încă odată albumul ăsta şi să găsesc şi celelalte ale formaţiei, care poate deveni una dintre favoritele mele...
Vijay Iyer Trio - Historicity: Jazz decent, dar nu excelent. Albumul ăsta a apărut anul trecut sau nu ştiu când, recent în orice caz, şi a fost destul de aclamat. Normal, fiindcă nici nu e o perioadă prea bogată în apariţii de jazz. În rest, nu prea am ce să zic, fiindcă nici nu se chinuie prea mult acest Vijay Iyer să facă ceva mai remarcabil, mai ales că şi formula sa - pian + tobe + bass - e destul de haşurată.
Steve Reich - Sextet/Six Marimbas: Dacă nu v-aţi dat seama din cauza coperţii a la Warhol, e un album de muzică clasică. Minimalistă. De fapt. Dar tot clasică. De fapt, îmi place minimalismul pe care îl face Philip Glass şi chiar şi ce face Terry Riley (deşi nu prea mai seamănă cu muzica clasică, pe când Glass...). Dar Reich nu mi-a fost niciodată simpatic, dintr-un motiv sau altul. Cel mai cunoscut album al său, "Music for 18 Musicians", nu mi-a plăcut. Chiar dacă, în teorie, îmi place foarte mult uzul şi abuzul de repetiţii - d-aia am şi o afinitate profundă pentru muzica electronică. Reich nu mi-a plăcut atunci şi nici acum nu îmi place. Marimba este un fel de vibrafon sau xilofon, care scoate şi el sunete minunate, dar Reich se chinuie cu tot înadinsul să facă o operă urâtă de artă. Numai prima parte este OK, precum şi ultima, dar, în rest, Reich face de cacao instrumentul. Deh, obiceiurile proaste ale avangardiştilor...

Niciun comentariu: