duminică, 17 octombrie 2010

Unii merg în Maximia

Alţii merg în PROZAmbia. Sau ROMANia. Am luat de data aceasta de la bibliotecă mai multe cărţi de proză decât de poezie!

Vasile Vlad - Omul fără voie
Radu Aldulescu - Mirii nemurii
Ştefan Agopian - Tache de catifea
Mircea Horia Simionescu - Învăţături pentru Delfin
Doina Ruşti - Zogru
Grigore Sălceanu - Nopţi pontice
Radu Petrescu - Ochean întors
Pavel Boţu - Ornic

4 romane plus una bucată "jurnal" (aşa e considerat Ochean întors, nu?) fac 5 iar cărţile de poezii sunt doar 2 iar cartea aceea de Pavel Boţu are şi versuri şi proză. 5 şi jumătate fac mai mult decât 2 şi jumătate. Na.

Dar nu asta e ideea.
Ideea e că a început de curând apetitul meu mărit pentru proză (deşi va egala oare apetitul meu de la început pentru poezie?) şi eu am început deja să mă delectez cu gândul că am în sfârşit încă un teritoriu de devorat. Mă rog. Interesant e că - ca să vezi - asta e şi o ocazie ca să mă ancorez mai mult în contemporaneitate, pe când la capitolul poezie eram şi încă mai sunt destul de sceptic vizavi de ce se întâmplă după anii '70, în sensul că nu mi-am găsit prea multe teritorii prietenoase după aceea. În afară de Mircea Cărtărescu, ce mai avem? Păi, cochetez niţel cu Mugur Grosu, Răzvan Ţupa, chiar şi George Vasilievici, poate că ar trebui să-l adaug şi pe Mihai/Miki Vieru aici deşi îmi lasă încă impresii mixte (dar care manierist nu mi-a lăsat impresii mixte? Răspuns: Niciunul.). În rest? Nu ştiu, sunt sigur că dacă haşurez mai bine zona nouăzecistă şi zona douămiistă (pf! iar umbli, Florine, cu ismele?), tot rămân cu multe teritorii neexplorate dar destul de obscure până şi pentru specialişti - deh, a fost mare cavalcadă editorială. Eu nici nu ştiu ce să fac, nici n-am în totalitate detaşare faţă de datele programatice ale douămiiştilor şi deci trebuie să mă eliberez bine de tot de prejudecăţi, de aşteptări. Ceva, ceva tot trebuie să fie. Şi am chiar am provizii.
Mi-a mai luat şi "Angelus" de Ruxandra Cesereanu, care mi-a plăcut, dar şi mi-a displăcut în măsura în care are şi suficiente demonstraţii de manierism. Un risc asumat atunci când citeşti proză (post)modernă, aşa că ce să mai mir de "Tache de Catifea" al lui Agopian (care a luat de curând un premiu enorm în bani, dar de care zău că n-am mai auzit până acum). Povestea în sine nici nu este foarte, foarte importantă (asta şi mai lipsea, dată fiind repulsia mea pentru "chestiile" istorice), dar ceea ce contează sunt detaliile şi felul în care sunt cusute. Ca şi la realiştii magici (sau aşa se spune, eu am citit odată ceva de Marquez şi numai începutul a fost cu adevărat magic, iar Ştefan Bănulescu, considerat şi el realist magic, mi s-a părut şi el cam realist în "Cartea milionarului"), ansamblul e realist, dar unele detalii sunt absolut ciudate, frizând onirismul. Ca şi în vise, în cartea lui Agopian se strecoară unele mici ciudăţenii cărora personajele nu li se acordă nicio importanţă. Nimic fantastic în asta, fiindcă nu fisurează cu nimic realitatea lumii evocate. Dar nici nu se potrivesc cu peisajul - de pildă, personajele lui Agopian pot levita, pot pluti prin cameră, de parcă ar fi o activitate banală, cum nu se poate mai posibilă, chiar dacă nu se poate vorbi despre sfinţenia lor (!). Ba chiar personajul principal, însuşi Tache de Catifea, îi stă gândul la omoruri încă din fragedă pruncie, din cine ştie ce motive iraţionale (cred că am identificat un oarecare complex oedipian în carte, dar poate mă înşel). În orice caz, stranie carte. Acum citesc "Învăţăturile pentru Delfin" (o carte destul de dezamăgitoare, şi fiindcă aveam mari aşteptări de la MHS) şi "Zogru" (ei, ăsta da roman inedit şi care, într-adevăr, cum susţine şi prefaţatorul Ioan Groşan, se citeşte repede şi bine). Şi am terminat şi "Omul fără voie" - într-adevăr, Vasile Vlad e poate unul dintre cei mai faini poeţi pe care i-a avut Dobrogea, puţintel brutal ca şi, să zicem, Nicolae Motoc, dar mai temperat parcă decât Cristian Simionescu, în fine, un poet cu un nivel de conştiinţă foarte mare, înaintea epocii sale, şi care merită toate laudele. De altfel, stilul său e aşa de unic încât nici printre neoexpresionişti nu îl plasez, având ceva care se apropie mai degrabă de hieratismul lui Gellu Naum, dar nu este prea apropiat de Naum.

Niciun comentariu: