marți, 20 iulie 2010

Tomis nu s-a desfiinţat! + Ziua lui Adrian Păunescu



Mdap, a apărut şi în ziare ştirea că revista Tomis se desfiinţează, dar, în realitate, e vorba despre faptul că s-a sistat finanţarea. Un redactor (nu spun care, persoană importantă, monşer) mi-a spus că ei mai au destulă cerneală şi hârtie pentru încă câteva numere până la sfârşitul anului pe care ei ar putea să le scoată "gratis" (adică fără finanţare). Mai rămâne să găsească băieţii finanţare pentru 2011 încolo. Eu le ţin pumnii cât se poate de strâns, fiindcă merită. Am fost şocat să văd că există şi foarte mulţi denigratori care au primit cu bucurie vestea "desfiinţării" revistei. Acelaşi redactor de mai sus mi-au mai spus că primesc bobârnace dintr-astea doar din simplul motiv că sunt finanţaţi de primărie şi, uneori, fiindcă unora nu le place poezia douămiistă. Pffff. Dacă nu le place, evident acuză revista de "manelizare". Şi că, vezi-Doamne, redactorii ăştia îşi publică doar propriile creaţii. Absolut fals. Se pare că cei care lansează astfel de acuzaţii n-au auzit de rubrica de "Debut Tomis" şi nici de situaţia internă, şi anume: cei de la Tomis ar fi menţinut în continuare editura lor, cenaclul etc., dar nu prea sunt bani şi sunt realmente prea puţini scriitorii care să compună un cenaclu. Din păcate, Constanţa nu este Sângeorz-Băi, dar, cine ştie, poate că într-un deceniu sau două vom reuşi poate să fim mai fructiferi.

*

Azi e ziua lui Adrian Păunescu, o personalitate de-a dreptul contradictorie şi de o complexitate rar văzută (ceea ce poate justifica ceva din aura lui, dar în ceea ce mă priveşte calitatea poeziilor sale în general nu mă pronunţ). Mi s-a părut din totdeauna de neînţeles cum un poet ar putea fi cu adevărat implicat în mocirla care este politica românească, Cărtărescu, Dinescu şi Păunescu sunt cu toţii nişte personaje greu de înţeles pentru mine în voinţa lor de a se terfeli într-o zonă care nu le face bine nici la imaginea publică, dacă la asta se gândesc. Eu continui să cred că, de pildă, băsismul lui Cărtărescu este un produs 100% naiv şi spontan. Incursiunile sale în politică sunt, cred, pure rătăciri datorate cel mult reflexului de "homo universalis", pentru că locul lui nu este nici printre gaşca de la Humanitas, nici printre politicieni. Dar bănuiesc că trebuia cineva să-şi sacrifice cineva din aură pentru ca să apară în manualele de română şi "altceva". Cred că neoavangarda anilor 2000 a acaparat o aşa de mare cantitate de poeţi şi din cauza lui Cărtărescu, nu primul care a scris numai cu litere mici, dar poate cel din cauza căruia mulţi scriu în ziua de azi cu litere mici. Că n-am mai vrut eu să scriu cu litere mici a fost tot ceva în spirit de frondă inversă, chiar dacă, la urma urmei, aproape nimeni nu remarcă astfel de chestii - se pare că nimeni n-a făcut niciun studiu asupra începuturilor scrierii poemelor numai cu litere mici (deşi - din cât se pare - Tristan Tzara ar putea fi primul).


Revenind la Păunescu: am încercat acum mai multă vreme să citesc o "cărămidă" de-a lui. "Manifest pentru mileniul trei". Volumul unu. În mod evident, n-am avut răbdare pentru mai mult de 150 din cele 800 sau cam aşa ceva de pagini. Mi-au atras însă atenţia poemele din primul său volum, "Ultrasentimente", care, ce-i drept, erau tributare influenţelor epocii - adică exact acelaşi gen de neomodernism zemos, blând, configurat în jurul unor anume obsesii personale (apar încă de-aici caii de mai târziu) pe care îl practicau la aceeaşi dată Blandiana, Melinescu, Mălăncioiu, Marius Robescu, etc. Tot aici apare un concept interesant - acela al "ultrasentimentelor", nişte sentimente simultan vagi şi intense, numite cu ajutorul unor metafore, cam în genul ideii din poezia mea "Panorama ornithotextului", pe care am publicat-o în Tomis, şi care suna cam aşa: "Vă daţi seama cum ar fi/dacă particularul ar deveni/brusc/general?//Atunci am avea,/pe lângă poezii de dragoste,/de moarte sau de război,/am avea poezii de ienupăr,/poezii de perdele piersicii ale/vecinului de la etajul subteran,/poezii de măsea triunghiulară,/poezii de portocală neagră/..." Cam aşa stă treaba şi cu "ultrasentimentele" lui Păunescu, lăudabilă idee, dar prea puţin remarcată, am impresia.


În orice caz, Păunescu din acest prim volum nu prea e Păunescu. Încă din "Mieii primi", volumul următor, apare vocea binecunoscută a lui Păunescu, plină de imperative şi semne de exclamare, chiar dacă cu - încă - destule nuanţe neomoderniste. Destul de repede vin şi poeziile gen "Bălcescu etc. etc." (erau vreo 5 sau 6 numai despre Bălcescu!). Ceea ce până la urmă este bine: bine pentru el că şi-a găsit vocea, chiar dacă mie îmi plăceau mai mult primele poezii. Adevărul este că acum pare aproape imposibil să ni-l imaginăm pe Păunescu altfel. Că e de prea puţin interes pentru mine toate sutele de poezii pe care le-a putut concepe în tot aceşti ani, asta e.





O poezie din Ultrasentimente:

"Amurg cu diavoli"

O, pepenii iluminau cerul când se coceau,
Cu urmele dinţilor de iepuri în ei,
Stelele moi le muşcau, le sângerau,
Cu purpurii averse de ulei.

Lăsau amurg femeile cu struguri negri pe braţ,
Cu gesturile mâinii închizând ore şi coşuri.
Apoi, se ridicau de pe pământ,
Cu pepenii frumoşi şi aţâţaţi,
Bostănăriile ticsite de mirosuri,
Şi seara se-nchidea întunecând.

Noi ne făceam diavoli la mal de apă,
Mânjindu-ne pe trupul gol,
Misterios şi-n grabă,
Cu acel iad al apei, de nămol.

1963

Niciun comentariu: