luni, 14 iunie 2010

Porţelan cu elan

Vă prezint, în avanpremieră, prima proză pe care am reuşit să o termin (vă asigur, am nenumărate proiecte de romane încă neîncheiate şi vă mai asigur că n-am scris acestea ca să astup gurile rele sau nu care vroiau ca să mă apuc de proză, de roman - a propos, m-a mirat întotdeauna paradoxul că mulţi oameni preferă să citească proza decât poezia, proză care, de regulă, se întinde pe mult mai multe pagini decât poezia, paradox explicat de faptul că cei mai mulţi văd dificulitate în a înţelege poezia, pe când eu am acceptat şi chiar iubit şi promovat ambiguitatea -, am scris aceste rânduri pentru că trebuia să le scriu, chiar dacă, în mod curios, le-am scris în aceeaşi zi în care mi-am făcut mai multe bătături la picioare decât am făcut până acum în total, în urma unei incursiuni într-un cartier obscur...). În orice caz, SĂ NU VĂ AMĂGEASCĂ ÎNCEPUTUL SĂ CREDEŢI CĂ E DOAR POEM ÎN PROZĂ. Nicidecum. Şi nici n-am vrut să fac concurenţă lui Urmuz. Aşadar şi prin urmare, pam pam pam:


Porţelan cu elan


O secţiune prin această ceapă, prin toate straturile sale succesive de văluri, relevă o siluetă de planetă telurică, albă până-n miez, susceptibilă oricând de a reveni la starea de animal curcubeean, ofensând cu sfericitatea ei bunul nostru simţ (de fapt, rău simţ, fiindcă denumirea de "bun simţ" a brevetat-o deja altcineva), precum şi organul nostru de drăgălăşenie, îndelung adormit după toate eforturile minunate ale lumii "cimilizatoare", aflată la doar 4,16 km de acest loc şi oricum având la dispoziţie o multitudine de sateliţi cu raze infraverzi şi ultraportocalii, precum şi microfoane în fiecare dintre protozoare, aşa că ce mai contează?!? Ascultaţi-mă cât vreţi, că nu vă umplu de bani fabrica de paranoii şi ieftine fioruri de moarte.
- Nu te mai bate cu cepile de vânt; vezi trompa.
Aşa mi-a spus Oyna, frumoasa mea cu piele violet şi trompă modestă, dar graţioasă şi fără piercing-uri.
Şi ea, săraca, la cât s-a înghesuit în existenţa mea, nu mai păstrează decât o boare din vibraţiile extraterestre pe care le emana cândva, pe când sintaxa ei era aproape aceea a unui computer de peşteră. Totuşi, era mai bine decât o gumă de mestecat lipsită de la bun început de gust.
Să cultivăm vibraţii noi: ăsta era idealul nostru acum, dar cât de - în mod straniu - domolit era elanul meu, de parcă aşteptam altcineva să-mi aducă mântuirea gratis.
Ce este aici: salată de paradis sau salată de infern?
Nu mă simţeam chiar bine în postura de a fi ca ceilalţi oameni, adică incapabil de a-mi petrece viaţa decât prin diverse nimicuri şi alte diversiuni profane care să amâne confruntarea cu faptul că - trebuie să recunosc - mă târâsc într-o prăjitură de pământ, chiar dacă oglinda cerului nu s-a spart.
Da, o iluzie ca oricare alta, căci geniali suntem dacă suntem în stare să ne punem piedici nouă înşine. Şi ar mai fi şi acel munte interior care se complace uneori în masca de mlaştină şi [care] uneori aruncă în mlaştinile altora cu pietre de foc, dar când să izvorască acea bucurie fără absolut niciun motiv, când simţi că ai avea răbdare cale de nişte catralioane de milenii până când nanoboţii ar fi făcut lumea la fel de frumoasă precum ne amintim nelămurit uneori - dar în acele momente nimic nu mai pare deranjant, parcă ai fi scufundat într-un ocean de lapte.
- Robinet? mi-a zis Oyna, pe când înfloreau nişte lacrimi pe stâncile feţei mele.
- Draga mea, sunt orizonturi care-şi vând pieile de bună voie în obor ca noi să fim înfăşuraţi noaptea în speranţă, când nu ştim dacă stelele plâng sau râd. Mai bine să ne îmbrăcăm în răbdare şi să fim atenţi la micile victorii; tabloul, cel puţin, nu va [mai] fi aşa de rid.
Prin sat treceau, ca de obicei, stoluri de îngeri precum colorate eşarfe de mătase, şi când vorbeam cu Oyna, mă tot uitam la stoluri chiar dacă le-am [mai] văzut de 186.214.312 de ori până acum. N-aveam ce face, sau mai bine spus, aveam ce face, dar mi-era lene să intrăm deja în băltoaca-portal.
Fără să-i spun o vorbă Oynei, care mă înţelegea foarte bine când nu înfloreau vorbe în gurile noastre şi dacă înfloreau, erau doar ceva extra, am plecat să mai colind uliţele satului, plin de case care fie arătau atât de grăbite încât păreau oricând gata să plece în cea mai mare viteză, fie păreau peşti confortabili (casele fiind vopsite cu "mama-perlei"). Doar casa mea nutrea o senzaţie de lene fără nimic triumfător, de parcă verdele epic de acum câteva clipe nici nu aparţinea casei. Plictisit de descriere, m-am hotărât să merg fără gânduri.
Bineînţeles, nu puteam să nu trec pe lângă băltoaca-portal, ce arăta cum arăta cândva şi moartea: îmi provoca teamă şi restrângere chiar dacă ştiam că nu e "mare brânză", ştiam că e hiperbanală şi de mii de ori mai uşoară şi plăcută decât pare, dar efectul iluziei nu puteam să-l scot din nas.
Nici n-am avut timp să savurez incendiul roz din copacii imensului domeniu al lui Utan, căci deja am ajuns "La Nea Robohtu' ".
I-am spus lui Nea Robohtu' de mai multe ori în trecut că ar trebui să-şi mute magazinul fiindcă nimeni nu poate să admire copacii lui Utan că deja ajunge în pragul magazinului său. Cei mai mulţi din sat au nervi tari, aşa că asta era o problemă doar pentru mine, iar Nea Robohtu' îşi reluă atitudinea bagatelizantă şi suspect de diplomată pe care o foloseşte şi în acest moment.
Mai precis spus: cine, neavând treabă, merge în fiecare zi la magazinul lui va constata că patronul schimbă robotul-vânzător zilnic. O iluzie: numai eu şi încă vreo 4 din sat mai ştim că, de fapt, Nea Robohtu' se îmbracă zilnic într-un costum de robot de altă culoare (mai nou, costumele sale au 2 sau chiar 3 culori, dar, în mod dezamăgitor, doar culoarea diferă) şi se comportă cu fiecare client de parcă nu l-a mai văzut până acum. De curând, strategia asta de "ştergere a memoriei" a provocat nişte nervi printre părinţii lui Robohtu' atunci când [aceştia] au venit în magazin pentru prima oară după 108,7 ani, dar până acum nu şi-a schimbat rutina.
Fie vorba între noi, toată povestea asta e scrisă pe un afiş mare la intrarea în magazin, dar aproape nimeni nu citeşte, iar cine citeşte este rugat chiar din afiş să se prefacă că nu ştie nimic.
De la intrarea în magazin, mă loveşte, ca de obicei, baia de sunete lucioase ivite din tavan. Vreau să spun că toţi ceilalţi clienţi ai magazinului pe care i-am întrebat mi-au spus că acea baie enervantă dar fermecătoare nu se iveşte niciodată când intră ei, doar în cu totul alte momente, urmând un tipar aleatoriu. Tratamentul pe care îl beneficiam era aproape invidiat de fiul vecinului lui Utan, dar nu reuşeam să smulg nicio explicaţie de la Nea Robohtu'.
Am fost foarte amuzat să observ că azi Nea Robohtu' s-a costumat în căcăniu cu dungi roz - exact acea nuanţă de roz pe care o au copacii lui Utan. Şi am mai observat ceva: platoşa lui modulară cu tot soiul de panouri cu butoane luminoase dar inutile, coiful său cu vizor complet fumuriu şi modulator de voce care mereu mi s-a părut că seamănă cu o dantură de neon, centura cu hexagoane care se uită unele la altele, mănuşile cu înfăţişare scârboasă ca de tentaculă de caracatiţă (de înţeles, fiindcă sepiile sunt cliente fidele ale magazinului) şi picioarele înfăşurate în nişte chestii care, în mod paradoxal, trimiteau cu gândul la tuburi mai degrabă decât la picioare - toate erau acolo. Între picioare însă apăruse - culmea - o frunză ce levita de nebună. "Şi-a ars Nea Robohtu' încă un circuit", gândeam în sinea mea.
M-a întâmpinat însă cu aceeaşi voce modulată ca să pară a unui robot şi cu acelaşi stil protocolar:
- Bu. Nă. Zi. Ua. Do. Riţi. Să. Vă. Ser. Vesc. Cu. Ce. Va?
- Aş dori câteva aplicaţii pirotehnice pentru suflet.
- Din. Pă. Ca. Te. Nu. Mai. A. Vem. A. Şa. Ce. Va. S-au. Vân. Dut. Toa. Te. Do. Ri. Ţi. Să. Vă. A. Nunţ. Când. Vor. Fi. Re. Dis. Po. Ni. Bi. Le?
- Nu!...
- Alt. Ce. Va?
Abia acum începea adevăratul interogatoriu, aşa procedează de fiecare dată, iar eu, de asemenea, nu răspund nimic şi mă plimb prin magazin, chiar şi pe lângă unde stă Nea Robohtu' şi unde, de cele mai multe ori, se odihneşte o paşnică turbină de companie, care nu m-a lătrat niciodată şi odată chiar m-a lins.
Nici până acum n-am reuşit să aflu cum este construit magazinul în aşa fel încât, de la intrare, pare imens, dar, ajuns la capătul magazinului, când te uiţi înapoi, constaţi că n-ai străbătut decât câţiva metri. Sigur are ceva de-a face cu felul în care au crescut pe pereţi pădurile de oglinzi şi rafturi frumos înflorite. Acum însă toate au făcut loc unui obiect minuscul în centrul încăperii, ceva ce părea a fi un pui de antenă. Când m-am apropiat însă de obiectul cu pricina, a început să se mărească şi a trebuit să mă depărtez mult (am ajuns aproape de uşă) de unde avea înfăţişarea unei curioase chestii roşii cu destul de multe braţe şi nicio urmă de textură, cusută parcă din gânduri. Fără să-l întreb, Nea Robohtu' a intervenit:
- Mul. Ţu. Mesc.
- ?!
- Toc. Mai. Ai. A. Ju. Tat. Să. Se. Nas. Că. Un. Vis. De. Ci. Li.
Transpiraţiile au început să înflorească pe mine, fiindcă eram cunoscut în sat chiar sub numele de Cinezu, iar dacă amândoi aveam "ci" în nume, asta poate explica de ce a înflorit în prezenţa mea, dar am început să mă tem că ar putea dori să mă urmeze până la mine-acasă sau, mai rău, până la băltoaca-portal!! Nea Robohtu' m-a calmat însă:
- E. Pa. Tri. Ot. Nu. Ar. Vrea. Să. Pă. Ră. Seas. Că. Ţa. Ra. Lui. A. Di. Că. Ma. Ga. Zi. Nul.
Ce bine! Dacă întârzia să-mi citească gândul Nea Robohtu', plecam speriat din magazin, or, mie-mi place să plec de fiecare dată din magazin strigând: "Ţţţiiiiiuuu!". Mă rog, asta e un fel de compensaţie pentru faptul că mereu îl găsesc pe Nea Robohtu' gândindu-se la "pui", ceea ce e explicabil, fiindcă toţi din sat am simţit nevoia să manifestăm doar esenţialul şi să lăsăm în ograda minţii noastre gândurile fără folos. Sau culoare.
Chiar când mă gândeam la aceste lucruri, mă strigă gândul Oynei:
· Vino înapoi, plecarea e aproape, zodiile se vor închide curând.
De fapt, mai întotdeauna am prostul obicei să plec în ultima secundă. Doar de data asta am simţit o urgenţă fantastică, inexplicabilă, drept pentru care, lansând un "Ţiu!" scurt, am plecat cât ai zice " " din magazin şi am fugit ca gândul pe uliţi.
Desigur, aş fi vrut în continuare să savurez cerul verde, de o consistenţă cum o mai au doar cerurile multicolore de pe Saturn, unde ocazional trec pe la unchiul meu Mallarmé. Dar timpul pare să înflorească împotriva mea, şi deşi eram tentat să-i port pică, n-am făcut-o, căci pot oricând să schimb viteza la care se derulează viaţa, dar rareori mă folosesc de asta...
Culegând din drum pietre şi mâncându-le instantaneu (în ţinutul ăsta sunt aproape întotdeauna dulci pietrele), am ajuns acasă, unde Oyna nici nu m-a lăsat să intru în domeniu să-mi iau memoria culturală, că m-a şi aeropurtat în locul unde se afla băltoaca-portal. Ea imediat mă ia cu binevenitele efuziuni saturniene:
- 1: Să-ţi aminteşti că porţelanul are şi graţie.
2: Să-ţi aminteşti că dacă uiţi de unde vii, nu va fi totuşi pentru eternitate.
3: Noaptea la care te obligi e lungă, dar să nu uiţi că totul chiar se va rezolva de la sine.
- Dar ce, nu vii cu mine?!
- A venitul rândul meu să zăbovesc o clipă. Voi veni, chiar dacă pe bucăţi.
- Pe bucăţi?!? De ce?!?!?...
Nici nu terminasem bine întrebarea că am fost împins (de ea sau de altcineva?) sau m-am împins brusc în băltoaca-portal, fără să-mi dau seama dacă voi ajunge sau dacă am fost într-o salată de paradis sau de infern, m-am trezit în salata vârtejului:

Un comentariu:

Jokerman spunea...

Dă-i înainte că-i dai bine.