sâmbătă, 12 iunie 2010

Ploaia de lacuste

Ploaia de lăcuste

Fizica cuantică a demonstrat cum, în pofida a ceea ce dovedise materialismul, există "partea cealaltă", dar câţi au sesizat faptul? Implicaţiile sunt evidente. Până şi poezia, cu accentul mutat de pe fond pe formă în ultimii 150 şi ceva de ani, va trebui să-şi găsească altă paradigmă.
Ca nişte lăcuste, poeţii au epuizat resursele formei, ale limbajului - resurse de care doar manieriştii s-au mai folosit cât de cât în urmă cu mai multe secole -, dar acestea şi-au dovedit, totuşi, limitele. De vină e credinţa că tot materia determină spiritul (vai!...), ceea ce explică de ce un Paul Valéry nota că forma poeziei determină conţinutul. Dar "fiecare pasăre pre limba ei piere", iar materia sfârşeşte în descompunere. Poezia învie atunci când - culmea! - nu mai este scop, ci mijloc, ca înainte.
Blestemul unei "tinereţi secunde" ar fi însă nevoia de a face altceva decât o posomorâtă întoarcere la mimesis. Adevărul este că modernismul n-a avut doar părţi rele. De fapt, puţini (cred) s-au gândit la rarii (e drept) modernişti cu faţă surâzătoare (precum, în pictură, soţii Delaunay sau - uneori - Miró şi Kandinsky), fiindcă modernismul a fost înţeles aproape exclusiv în dimensiunea sa tragistă. Avangardele fie şi-au ascuns emoţiile în spatele unor figuri geometrice (evident, nu tot ce a făcut Mondrian, de pildă, exclude expresivitatea - vezi Broadway Boogie Woogie, o pictură care mă face să mă gândesc în acelaşi timp la jocurile foarte vechi pe computer şi la motivele de pe costumele populare româneşti, de asemenea "pixelate"), fie şi-au exprimat (aproape exclusiv) disperarea cu furie sau fronda la adresa canoanelor, standardelor. Tristan Tzara avea pretenţia să demoleze ideea de frumuseţe - dar dacă mă întrebaţi pe mine, eu cred că a contribuit şi el la frumuseţe, doar că la o altfel de concepţie a acesteia. Oricum, "modernismul" e asociat cel mai adesea cu "urâtul" sau măcar "dizarmonicul". Dar să trecem mai departe, fiindcă n-are niciun rost să-mi exprim aici invectivele la adresa picturii "vechi"...
Revenind la "nos oiseaux"*, putem spune că, de fapt, nu ne mai putem - fără o doză mare de naivitate, cel puţin - permite să ne reîntoarcem pur şi simplu la poezia aşa cum era scrisă şi înţeleasă în epoca lui Eminescu. Răspunsul ar fi tot un echilibru între formă şi fond - ceva ce, de fapt, a fost oricum apanajul "capodoperelor" dintotdeauna. Echilibrul între tradiţie şi modernitate - iată încă o coordonată demnă de reţinut. La acest pariu au răspuns deja unii dintre: gândirişti, suprarealişti bucovineni, (neo)modernişti basarabeni precum Grigore Vieru, George Meniuc sau Anatol Codru - un teritoriu marginalizat sau negat de puriştii care înţelegeau ca modernimul şi tradiţionalismul să fie total separate. În fond, vorbim tot de o eliberare de elite şi de încercarea de a găsi un punct unde să nu mai fie respinşi, ci atraşi cititorii dintr-o paletă cât de variată posibilă. O încercare însă nu în sensul poeziei douămiiste, care a vrut să atragă înspre poezie "tineretul neliniştit" prin tactica "şoc şi groază", eficientă însă doar pentru puţini oameni, în plus sunt mulţi dintre tineri care sunt încă îndatoraţi vechilor orizonturi de aşteptare şi refuză poezia douămiistă şi invocând un Eminescu (şi când nu este invocat Eminescu, sunt invocaţi Nichita sau Arghezi sau Blaga, în orice caz toţi modernişti într-un fel sau altul!) fără a nutri reală pasiune nici pentru "poezia clasică" (ce-i drept, replicile sunt învăţate mai ales de la "cei în vârstă"). În orice caz, douămiismul încă nu şi-a găsit poetul/poeţii care să umple stadioane - "greşeala cea mare", dacă este greşeală, este poate pretenţia douămiiştilor de a stârni din nou interesul tuturor pentru poezie - de fapt, cicatricea acelei perioade în care partidul avea grijă ca Păunescu sau un altul să fie publicaţi în mai mult de 100.000 de exemplare, generându-se astfel un paradis artificial al gloriei literare care a dat naştere la multe nostalgii, prea puţini dându-şi seama că poeţilor li s-a dat atenţia numai în măsura în care erau propagandişti.
În fond, totul e o chestiune de temperatură a sângelui. Odată ce poeţii îşi vor îndeplini nevoia de frondă, dacă îşi urmăresc vocaţia până la capăt, alte lucruri vor trece în prim plan...

*Aluzie la cartea "De nos oiseaux" a sus-menţionatului Tristan Tzara.

Niciun comentariu: