vineri, 31 decembrie 2010

La mulți ani! + Poetul de vineri 1: Aurel Gurghianu (1924-1987)

În primul rând, evidentul ”La mulți ani!”, cu toată atavica obsesie a nemuririi inerentă (!!!). În al doilea rând, hă hău, să fie ăst 2011 un pas măcar mai înainte decât 2010, dacă nu o ”revoluție”, concept care, din păcate, n-are mare acoperire în natură... dar, în fine, ceva care să ne dea senzația că agonia începe să se sfârșească. Știți voi care agonie, nu aia cu A mare...

*



Încep rubrica-pe-care-ar-fi-trebuit-s-o-încep-demult intitulată ”Poetul de vineri” (sau poeta, că există și poete, nu?!) cu Aurel Gurghianu (1924-1987) (- mulțumiri familiei poetului pentru fotografie). Un poet relativ uitat, care a făcut însă parte din avangarda clujeană a anilor '50 de la revista Steaua (alături de A.E. Baconsky, Victor Felea, Aurel Rău, Vasile Nicolescu și, nu în ultimul rând, Petre Stoica), care, începând chiar înaintea lui Labiș, a depus eforturi serioase în încercarea de a elibera literatura de teroarea proletcultistă. Dar nu Labiș și Nichita Stănescu (care, de altfel, a colaborat și el la Steaua) vor face asta, ci mai degrabă poeții de după 1966, în frunte cu nume ca Virgil Mazilescu și George Almosnino (v. excelenta antologie a lui Constantin Abăluță, ”Poezia română după proletcultism).

În fine, Gurghianu este interesant pentru că este poate singurul dintre poeții ardeleni ”dezrădăcinați” la care - invers față de alții - lumea rurală/natura apare cu precădere în tonuri semi-coșmarești, neoexpresioniste, pe când orașul apare ca un adevărat paradis, în culori vii (fiindcă este un spațiu protejat, intim, iar câmpul deschis lasă loc liber neliniștilor și imprevizibilului). Astfel, el se situează în sfera poeților feeriei urbane sau a poeziei cotidianului (în sensul epifanic), alături de Ilarie Voronca, Topârceanu, Marin Sorescu, sau de optzeciști (Cărtărescu, Coșovei, etc.), chiar dacă nu este la fel de cunoscut ca, de pildă, colegul de promoție Petre Stoica. Mai multe despre autor și poezia sa aici: http://agonia.ro/index.php/author/0035786/index.html

Câteva poeme ale lui Aurel Gurghianu, chiar dacă poate nu cele mai reprezentative:


Nocturnă
(din vol. Poarta cu săgeți, 1972)

Umbrela mare şi neagră,
umbrela mică şi roză
umblară un timp suprapuse.
Apoi umbrela roză rămase locului
urmând a urca nişte trepte,
în timp ce umbrela neagră
trecu de cealaltă parte-a oraşului.
Era aproape de ziuă.
Se descărcau la poartă butelii de lapte.
Umbrela neagră se duse în bucătărie
şi deschise-o sticlă cu whisky.


Soare de iarnă
(din vol. Strada vântului, 1968)

Soarele iernii vine cu explozii la geam.
Ah, doctore! - îi strig - bătrâne leopard, nimic grav de la ultima vizită!
Laba ta care-a sfâșiat norii și care-mi aduce un parfum de duminică,
n-ar putea să-ntârzie mult.
Pipăie-mi numai fruntea și pieptul,
și lasă doar o trâmbă de aburi asupra urgisitei ferestre.


Baia de plante
(din vol. Numărați caii amurgului, 1982)

Mihail își face baia de plante,
gol-goluț cum se scălda pe vremuri în Sălăuța.
Și-a potrivit apa cu ochii la termometru,
apoi s-a lăsat pe spate, momit de dulceața aromelor.
Abia de-ndrăznește să-și miște piciorul.
De ce-or cheltui cu atâtea ierburi de leac?
Răsuflă greoi prin norul de aburi.
Becul de sus, din tavan,
se stinge, s-aprinde, făcându-i complice cu ochiul.
Doar menta, coada șoricelului, sulfina
și florile de soc și teiul vara
mai pot înnebuni un om bătrân.
Sub apă mădularele și pieptul
s-au relaxat și-i strigă: Mihaile,
ce bine-ți merge sub otava moale!
Te uită, sus, un cuib de aușel
se leagănă pe-o trestie înaltă.
A tresărit la sunetul de ceas. S-a șters, s-a-mbrăcat,
și-n timp ce i se ștampila fișa se simțea ca un prunc
înveșmântat în cămașe de sunătoare.



Un om dormind
(din vol. Zilele care cântă, 1957)

Un om dormind îmbrăţişează iarba
Şi viespi de aur îl măsoară-n somn
Un om dormind îmbrăţişează iarba
Şi lunca şi nisipul toate dorm.

Puteri din timpuri fără vârste suie
Din rădăcini, spre trunchiul lui încet.
Puteri din timpuri fără vârste suie
Şi ramurile-l mângâie, buchet.

Odihna îl învăluie uşoară
Şi musculiţele-n zbor îi trec pe ceafă.
De sus o rază perpendiculară
Străbate printre crengi ca o parafă.


Cu flori galbene
(din vol. Curenții de seară, 1976)

Cu flori galbene am ieșit înaintea timpului
și i-am spus:
- Colorează-le-n roșu, prefă-le în flori de mărgean.
Colorează-le-n negru, prefă-le-n flori de cărbune.
Colorează-le-n verde, prefă-le-n flori de otravă...
(Nu pare a mă fi auzit.)
Colorează-le-n alb... - Albe sunt oasele (mi-a răspuns),
albă e lacrima și punctul terminus al tuturora.


Așteptare
(din vol. Călărețul din somn, 1991)

Toamna se sfătuiește cu magii pe câmp.
În cumpănă soarele - sânge călduț.
Dovlecii s-au copt,
baloane captive
cu sâmburi pline de uraniu -
Îi întorc mișcându-i ușor cu vârful piciorului
și parc-aștept explozia
să văd cum carnea lor galbenă
umple văzduhul ca o mireasmă de frezie.


Pastel
(din vol. Ascult strada, 1969)

Din nou
Sentimentul neuitatelor plaiuri natale
M-a adus, ca-n fiece vară, la voi.
Regăsite miresme, niciodată trecute,
Mă-nvăluie ca un nour plutind.
Trifoiul şi-apleacă tulpina prea lungă
Ştergându-mi picioarele de urma bitumului.
Se mişcă sunând peste tot
Verzi evantaie. Şi-o dulce-ameţeală
Mă poartă pe marea-nflorită.
Încotro să mă-ndrept?
Bătrâna mea salcie dispăru. Descojită,
Măcinată de timp, făina ei o-nghiţiră
Aceste pământuri.
Nici alte semne-ale câmpului, de mine ştiute,
Nu le mai văd. Toate sunt altfel.
O raţiune înaltă-a cules oamenii
Risipiţi ca-ntre graniţi.
I-a strâns laolaltă. Şi-acum
Pământul tuturora-l străbat. Îl simt, respirându-l
Din corolele galbene, mai familiar
Decât în copilărie.
Cătuşele i-au căzut. Şi liber
Îşi scutură verdele-negru al pletelor
Până la orizont.
Pe talgerele de floarea-soarelui
Litania gâzelor murmură surd
Pătrunzându-mă-ncet,
Un cântec de laudă verii,
O, de-aş putea pretutindeni cu mine să port
Sănătatea pământului!

joi, 30 decembrie 2010

reportaj festival de poezie live gratis aka fetishval

a fost poate cea mai dionisiacă deslănțuire de energii cu care am avut de-a face. căci, mai mult decât un festival de poezie, a fost o descătușare de energii.
la subsolul cafe d'art-ului, într-o sală doar cu puțin mai disco decât ”cubul negru” al lui bacovia, un interior stil new classical cu scaune de philippe stark, candelabre cu cristale swarovski, pereți în negru și violet închis. acolo s-a petrecut acest soi de așezătoare apocaliptică, prezidată de organizatorii Adela Beiu și Le Cocon (care a fost, în mod special, impresionat de mine și de poeziile mele) împreună cu o trupă de actori ultrarezistenți, un DJ cu un mix garnisit cu mult acid jazz/chill-out (Levent Feizi aka Levish, proaspăt colaborator al Tomisului. în noul număr, pe care nu l-am putut decât întrezări, Levent are o recenzie la cel mai nou album Bonobo, la rubrica rockarolla care era până acum ocupată de Mihuț) și microfoane pline de bube (care, de cele mai multe ori, au mers întrerupt - dar toate greșelile numai bune ca să condimenteze atmosfera).....
eu și cu Dan Mihuț am stat într-o lojă specială, la o masă pe care scria REVISTA TOMIS, dar, în mod evident, a trebuit să împărțim locurile cu încă vreo 7-8 oameni, e drept simpatici, chiar și cu toate berile cu care au fost augmentați unii. Cristi de lângă mine (care susținea că n-a citit decât o carte de telefoane în toată viața lui...) a fost cel mai vocalic dintre toți, asigurând completările atmosferice (și eu am venit cu câteva, recte, când era o poezie cu ”o să strig de o să mă audă până și surzii”, am strigat și eu la momentul oportun ”te auzim!”). deci, după cum poate v-ați dat seama, a fost plină sala, cum greu se putea închipui pentru un festival de poezie! E drept, poezie live, și când spun asta, mă refer desigur la cum, pe când unele poeme au fost recitate ceva mai clasic, altele au fost transpuse în scenă (de pildă, ”invazia” lui Mihuț, featuring cu Alina Pachițanu augmentată cu un nas roșu, o sticlă de bere și o țigară... prietenii știu de ce). la sfârșit, a fost chiar un așa-zis ”boxeur”, care ne-a făcut să dăm din palme la 1-2-3-4 ca apoi să ținem ritmul cu rapul său. (după care pe ecranul alb de pe scenă (și pe care l-a cărat Mihuț, ca un adevărat proletar) a apărut secvența de început din filmul ”SHAFT”, așa fără niciun motiv)
printre EXTREM DE MULTELE poeme recitite (multe chestii surprinzător de apropiate de douămiism, mă așteptam să fie mai multe poeme ”feminine” siropoase...) s-au numărat: poemul ăla extrem de lung al lui Andrei Costache (care a sosit pe scenă cu ochelari 3D și un fes colorat, și care a citit întins pe podea așa încât se vedea doar fesul din el); poemul ”numerologic” al Adelei Beiu (organizatoarea) culminând cu o conversație în cifre ce s-a terminat într-o escapadă amoroasă pe podea cu ”10!!” ”10!!!” ”9!...” ”0, 0, 0!!!”...; rapul sus-menționat; o poezie care conținea, printre altele, expresia ”ciocolată sărată”; întinsul poem dialogic cu ”îmi vine să...” ș.a.m.d.
cică mai trebuia să fie și o petrecere de după cu doi DJ-i, Dan Rotaru și Yuffa, dar nu mai știu, fiindcă eu am plecat juma de oră înainte de miezul nopții - oricum, nu mai fusesem niciodată la ora aceasta prin oraș de nebun. chiar dacă am băut doar apă, totul mi s-a părut o curată beție. după atâta poezie ”proastă” (mă rog, cât mai pot funcționa astfel de criterii când totul e o așa de mare amețeală!) aveam chef chiar și de-un cenaclu cuminte (poate chiar Cenaclul Somnului). nu mă înțelegeți greșit, a fost ceva distractiv, dar după trei ori jumate, ba nu chiar mai devreme mi s-a aplecat de la atâta poezie live gratis care a fost totuși, în cea mai parte, un simplu delir... se vede că m-am mai schimbat din vremea când scriam revista padăză și poemele din ”Naxy Ipofren”.
da, abia la urmă am lăsat vorba despre mine: am fost la numărul 10, la ceva vreme după Andrei Costache, cu trei poeme din perioada mea dadaistă: ”azar”, ”uzina de zahăr” și, cel mai incitant pentru public, ”pandișpania” (cu ritmuri africane). prima dată am citit înainte să înceapă spectacolul propriu-zis, când s-a profitat de mine fără milă ca să se testeze abracadabrantele și orbitoarele instalații de luminat (nu de Iluminat)... a doua oră, în fața tuturor, a fost relativ ”piece of cake”. narcisismul îmi urcase puțin la cap când am început să citesc la microfon prima dată (e o senzație stranie), dar enervarea pe care mi-o provoca luminatul a fost chestia mai evidentă în ordinea priorităților emoționale... adică asta să fie faima: o lumină care să insiste să-ți intre în ochi?...

marți, 28 decembrie 2010

Festival de poezie live gratis... + + +

http://artanucosta.blogspot.com/
Voi fi acolo...

*

Am migrat și eu, de curând, spre ultraistul Windows 7, care îmi rezervă astfel și mie luxul să mă colorizez fără efort. Deși îmi rezerv în continuare opiniile pe marginea lui Bill Gates, opinii, evident, controversate, cine sunt eu să-l pun la îndoială pe B. Porți...

*

Marin Mincu și Sașa Pană. Mă întrebam ce l-a îndreptățit pe Mincu să-l expedieze așa de ușor pe Sașa Pană în antologia sa a avangardei. Dar, dacă stau bine să mă gândesc, nici eu, dacă aș fi fost în perspectiva textualistă și textualizantă pe care o avea atunci Mincu, nu l-aș fi valorizat prea mult, poate, pe Sașa Pană.

Dar cu o textualizare nu se face primăvară. Cât de trunchiat iese Gellu Naum, de pildă... Măcar Naum nu este ”denigrat”, ”expediat” cum o face în cazul lui Sașa Pană. Simt nevoia să citez tot pasajul:

”Deși SAȘA PANĂ va scoate revista unu timp de cinci ani, nu va publica nici o poezie până la numărul 47, adică cu trei numere înainte de a o suprima, ceea ce poate duce la următoarea supoziție: poetul nu se ”născuse” în momentul când decide să tipărească o revistă de poezie, trebuindu-i aproape 50 de numere de exemple ”poetice” până când să deprindă acest meșteșug. În fapt, el este un imitator al comilitonilor săi, pastișând la marginile suprarealismului în croșete laxe, ce nu surprind prin nimic personal. Cel mai interesant lucru rămân ”exercițiile de vocabular dezlănțuit în libertate”, alcătuind cele două capitole din romanul Alfabet scrise în colaborare cu Moldov. Experimentările asupra materialului lingvistic surprind ca studiu semantic al procesului enunțării și al formalizării enunțului.”

Nu numai că Pană debutase (cu un volum de poeme bacoviene, Răbojul unui muritor) înainte de a scoate unu, dar mai și publicase, înainte să publice versuri, PROZOPOEME în paginile revistei unu. Din respectivele prozopoeme sunt compuse cele 3 volume pe care Pană le-a publicat din 1930 până în 1932 (deci în perioada când unu era activ), care ar fi putut fi considerate chiar și din perspectiva textualizantă interesante dacă Mincu le-ar fi citit (sau dacă le-a citit, de ce nu le menționează decât în bibliografie?)...

Trecând peste asta, eu tot cred că, deși - trebuie să recunosc - sunt relativ străvezii influențele lui Voronca, Tzara sau Bogza, poezia lui Sașa Pană are totuși ceva specific, un specific care nu intră însă în juridiscția textualismului - echilibrul (sau, câteodată, doar echilibrismul) între sentimentalism și intelectualism. Este o pistă interesantă, insuficient explorată, dar care poate justifica o recuperare ”ca lumea” a poeziei sașapaniene, așa cum întrevedea Mircea A. Diaconu!

Nu pot însă să nu observ că, odată adăugat Paul Celan în edițiile ulterioare, Mincu (care s-a distanțat de textualism în favoarea autenticismului... e demn de observat faptul că Mincu deja îl catalogase pe Bogza ”cel mai autentic poet avangardist”, dar fără a da multe explicații, cum ar fi făcut-o dacă ar fi scris introducere antologiei prin 2003-2004...) face la acesta (Celan) niște observații care s-ar fi potrivit cel puțin la fel de bine cu Sașa Pană, referitoare la ”slăbirea postmodernistă a discursului”, ”modul personal al construirii imaginii” și ”vitalitatea scriiturii poetice”... Oricum, antologia ar fi meritat, poate, o șlefuire, fie ea și din perspectiva încă unei ideologii (aceea a autenticului) a lui Mincu... Paul Cernat, în cartea cu ”complexul periferiei”, se supărase oleacă pe perspectiva protocronistă cu glazură textualizantă cu care a venit Mincu în antologie. Iar eu încă mă întreb de unele chestii: de ce nu este menționat ”Plămânul sălbatec” al lui Paul Păun decât la bibliografie și la partea de ”poze”, de ce este Mincu așa de generos cu, de pildă, Moldov (pe când la fel de bine ar fi putut să-i introducă pe Madda Holda, dărmite Fredy Goldștein sau Mihail Sabini?), de ce selecția textelor din Tzara omite, cum se întâmplă de obicei, ciornele la ”Hamlet” și ”În gropi fierbe viață roșie” (totuși, parcă este un fragment din poemul ultim menționat, dar nu se precizează), de ce Cugler este reținut doar cu Apunake și alte fenomene pe când textele din ”Afară-de-Unu-Singur” sunt mult mai experimentaliste (și deja fuseseră publicate înainte de 2006), de ce Mincu declară, în parte îndreptățit, că antologiile Duda și Bârna ar fi copii pirate după antologia sa, dar, în același timp, Mincu uită câteva texte care erau, de pildă, la Duda (de pildă, Cerneala surdă a lui Naum), de ce Virgil Carianopol și nu A. Zaremba, de ce lipsește încă odată Paul Sterian, de ce este omis Nicolae Oprea Dinu alias Dalocrin? Dar, stați calmi, antologia are și merite: recuperarea lui Dan Faur și a lui Mihail Cosma, textele inedite la Șuly, Virgil Teodorescu..., textele în franceză ale suprarealiștilor și traducerile de soția lui Mincu, transcrierea abudentă a poemelor lui Virgil Teodorescu (care are poate cele mai multe texte aici dintre toți), prezența lui Paul Celan...

*

Mă întreb, desigur, cum va fi anul viitor în materie de poezie.............. evident că punctele de suspensie sunt cu subînțeles.

sâmbătă, 25 decembrie 2010

pe val(ul îngheţat)

deci, mai multe chestii.
în primul rând, crăciunizare plăcută, dacă nu s-a întâmplat deja, şi revelionizare plăcută.
la mulţi ani (inseraţi prefixul care vreţi, pentru: bani, fani, cancani, golani etc.).
that is.

*

Prăpastia gurii tale


Gura ta
este izvorul vântului
care ţese covoare pe marea sculptată
în răcoarea unui gând...

Să nu laşi în gura ta
să clocească ouăle acelei pustiiri
care va mătura străzile oraşului,
lăsând dora un gol metafizic şi un buzunar încăpător.

Am nevoie de gura ta
să pui în funcţiune centralele eoliene,
eu am să găsesc un sedentar paradis pentru păsări
şi banii vor foşni în vid...

O gustoasă, multicoloră Sahara
ne va inunda apartamentul
şi, în căscatul nostru multimilenar,
vom colecţiona capace de cer
până când o sămânţă va detona
şi va creşte o dureroasă floare...

joi, 23 decembrie 2010

albume ascultate recent 4









Isabel's Dream - Monomara EP: Ritmuri electronice şi acorduri atmosferice în dulcele stil shoegazer. O combinaţie botezată de Scott Cortez "blissbeat". Muzică, într-adevăr, "blissful".

Walter Wanderley - When It Was Done: Muzica lui Walter Wanderley este atât de, să-i zicem, "perfectă", încât de la album la album nu se simt mari diferenţe (cum, în poezie, Dimov sau Brumaru). O încântare pentru urechi, dar bună numai în doze mici, altminteri riscă să se simtă monotonia. Lăudabil este faptul că nu întotdeauna este brazilianul superficial, ci mai are, ca şi pe acest album, o pereche sau două de melodii mai atent lucrate. Nimic din ce am zis, nu-i micşorează creditul.

Ekos Quartet - In a Dream Full of Charm: Iată - am început să ascult din nou trip-hop, ca pe vremuri. Ăsta e un album nou, apărut chiar în acest an. Unele momente îmi plac, altele mă irită cu înclinaţia lor spre rock (deşi puteau fi şi mai iritanţi, vezi Monk & Canatella).

Tinavie - Augenblick: Alt album trip-hop recent. Meşteşug atent lucrat, dar care nu mi-a "mers la suflet".

Pram - Museum of Imaginary Animals: O formaţie de care am auzit de multă vreme, datorită înregimentării sale printre primele formaţii aşa-zise "post-rock" şi asemănării cu d'alde Stereolab, Broadcast, Laika, Moonshake... Ca şi formaţiile mai înainte menţionate, Pram au o afinitate pentru aranjamentele cvasi-bizare, nu neapărat luminoase, dar care uzează de "semnături de timp" neobişnuite, în tradiţia jazz-ului sau funk-ului. Totul, bineînţeles, într-o coajă semi-pop. Melodiile sunt însă doar interesante - cel puţin la prima ascultare n-am reuşit să mă "conectez" la muzica lor. Mai au şi o vocalistă destul de "simandicoasă" care, alături de muzica în sine, mă face să mă gândesc obsesiv la... Canada.

Hooverphonic - The Night Before: Încă un album Hooverphonic. Mda. Au o nouă vocalistă. Mda. Au devenit şi mai pop. Mda. Sincer, cine pisici cumpără aşa ceva, când sunt formaţii pop mai bune, până şi-n Belgia, cred?! Construiseră cei de la Hooverphonic o nişă interesantă, ceva mai substanţială decât ceea ce (încă) fac cei de la Morcheeba, dar, încetul cu încetul, a dispărut până şi urma de glazură delicioasă care mai era în No More Sweet Music, şi acum nici nu mai încearcă să fie sinceri aşa cum erau în mizerabilista President of the LSD Golf Club...

sâmbătă, 18 decembrie 2010

O zi frumoasă, nouă... merită nişte anunţuri, să le zicem, măreţe (!)

unos:
http://poeziecontemporanaromana.blogspot.com/

Comentaţi vă rog. Stupid, nestupid proiectul? Ziceţi ce vreţi. Plus: e română sau românească, până la urmă? Sau merge oricare?

dos:
am mai terminat un roman de...

tres:
să încerc să fac nişte reparaţii la articolele de avangardă de pe Wikipedia, pe care le scrisesem demult şi care sunt împânzite de greşeli amatoriceşti ("unu" până în 1935?!? Integralismul urmăreşte ceea ce urmăreau suprarealiştii lui Naum?!). pe atunci nu aveam surse bune!

quatorze (sau ce-o fi):
o carte despre Ligia Macovei - îmi place coperta:




edit: vezi glazura de zăpadă de-afară!!!!!

miercuri, 15 decembrie 2010

Marshmallow 2?

apanajul sfinţilor gurmanzi

iubita mea de bezea
ce îndulceşti materia
până când ajung să zbor
printre canapele de vid

Am să-mi cumpăr o vilă
pe un fulg de zăpadă

joi, 9 decembrie 2010

în obiectiv



Revista În obiectiv. Primul număr. Noiembrie 2010. NU este prima revistă a liceului G. Călinescu (prima a fost, prin circa 1991-1992, revista "Păi" de Sorin Dinco, Mircea Ţuglea şi Horea Mircea Bădău, apoi au mai fost şi altele, diriginta mea mi-a enumerat câteva, dintre care reţin doar Quest, dacă nu mă înşel), dar a trecut ceva vreme de când a existat vreo revistă, ceva. Pe linie va urma resuscitarea cenaclului, anul trecut a fost o tentativă numită "Cercul de literatură", din păcate efemeră. Doamnei profesoare Mari Oprea îi datorăm, în mare parte, mobilizării. Ca fapt divers, nu eu sunt redactorul-şef, ci Claudia Corbu, care, de altfel, este în aceeaşi clasă cu mine. Pe coperta din spate sunt fotografii de Anamaria Munteanu, una dintre cele două desenatoare ale revistei, de asemenea colegă de clasă.

Patronez rubrica de "Recenzie" şi cea de "Personalităţi dobrogene". Am mai contribuit numărul ăsta la "File de jurnal" şi la "Creaţie", unde am un fragment din "Porţelan cu elan".
La Recenzie am scris despre "Zogru" de Doina Ruşti şi la "Personalităţi dobrogene" despre Marin Mincu. Nici n-a trecut multă vreme de la lansarea revistei şi deja am auzit pe cineva reproşându-mi că aş fi ofensat la un moment dat Universitatea Ovidius, spunând că rareori a fost recunoscut oficial Mincu drept fondator al universităţii. Eu am scris raportându-mă la două-trei surse, n-am avut timp la dispoziţie să caut mărturii exacte. Acum am mai încercat să caut şi am fost băgat şi mai mult în ceaţă... Am să pun în numărul următor o erată, oricum. Dar ştie cineva cum stă în realitate chestiunea?






marți, 7 decembrie 2010

Alice Drogoreanu - Fang (2010)

A.S. Tomisul şi În obiectivul nu acum. Iar a dispărut telefonul cu cameră foto. Pfeah.




Poezia şi fotografia sunt pasiunile lui Alice Drogoreanu, şi deci, în mod evident, comentariile pe seama poeziilor ei au tins să se limiteze la conexiunea dintre aceste două domenii. O perspectivă relativ justificată dacă vorbim de primul volum al autoarei, "Mirosiţi această femeie" (Editura Grinta, 2008), dar nu şi în acest volum, apărut de curând la editura timişoreană BrumaR.

În cel mai bun sau rău caz, se poate spune că Alice Drogoreanu este acea transpiraţie a degetelor înainte ca acestea să declanşeze aparatul de imortalizat, şi nu moartea rece şi arhivistă care este fotografia în sine, dezgolită de viaţă. Poeziile din acest volum nu sunt deloc reci, din contră sunt însiropate cu mult sânge cald.

Volumul anterior, cum am zis şi în alte rânduri, nu m-a impresionat calitativ, deşi am apreciat faptul că versurile ieşeau cel mai adesea din tiparele poeziei feminine actuale, încărcate excesiv de virilitate şi de măruntaie. Îmi părea (şi nu glumesc, sunt un idealist) că poeta ar putea să câştige mult de pe urma marşării în această direcţie, cu o condiţie - ca versurile în sine să aibă mai mult efect.

Iată că, în acest volum, Alice Drogoreanu se arată aproape complet schimbată. Trebuie să recunosc că deplâng puţin faptul că "Fang" tinde să ne întoarcă acum câţiva ani, când poezia viscerală era la modă (încă din primul poem întâlnim versuri ca acestea: "mi-aş băga mâna pe gât să simt/violenţa. am senzaţia/că sute de mii de oameni fac asta odată cu mine./şi marea se subţiază spre cer într-o dungă pustie. o venă care/atârnă simplu/pe care o ţin între degete şi-i iau pulsul. a dvs. ca întotdeauna"). Sună absurd pretenţiile mele, dar m-a uluit puţin schimbarea bruscă de la tonul calm şi puţin ironic ("romanţe mixate în genul chill-out", zicea Felix Nicolau parcă) din "Mirosiţi această femeie" la agresivitatea şi "minimalismul" din "Fang". Minimalism în sensul în care poeta se mărgineşte să-şi definească fiinţa la corp ("what you see is what you are", iar în altă parte sufletul e prezent doar ca o evocare ironică, parcă în măsură să arate încă odată dispreţul pentru metafizic al "spiritului douămiist" (ca să nu zic postmodernist, pentru că poeţii douămiişti sunt poate cei mai puţini postmodernişti dintre toate generaţiile): "sufletu' = cel mai bun prieten al tău/te priveşte se ridică/îşi trage reveru' trage un fum/şi te scuipă a scârbă"). În consecinţă, o poezie a realului, chiar dacă afectele sunt prezente din plin. Ce-i drept, poeta nu e încă la fel de viscerală ca, să zicem, Oana Cătălia Ninu, dar tonul e oricum scrâşnit ("colţi înfricoşători", spune Dmitri Miticov pe coperta a patra), predomină verbul "a fute" (prezent în aproape fiecare poem), fricile, moartea şi neliniştile sunt adeseori prezente/evocate ş.a.m.d. Dar ce-i la fel de drept e că poeta nu urmăreşte nicidecum să menajeze vreun sentiment ("nu vreau să mă cunoşti"). Toate acestea nu sunt gratuite (cum nu sunt nici la alţi douămiişti), ci provin dintr-un sentiment apocaliptic ("le fin absolu du monde", scrie undeva; de altfel, descompunerea este evocată în foarte multe dintre poeme). În "2 evenimente pentru pâinea de joi", sunt două versuri care nu par iniţial semnificative: "împărţirea în noi şi/ceilalţi nu ne-a folosit la nimic". Unii le-ar putea interpreta prozaic, dar eu aş zice că ar putea, fie şi accidental, să se refere la toată această separare ce a apărut între oameni odată ce am început să ne identificăm cu propriile noastre corpuri şi, de-atunci încolo, am tot pendulat cu mai multă sau mai puţină graţie între antitezele dialectale (!) bine-rău, frumos-urât ş.a. Două poeme sunt chiar intitulate: "ţin ochii deschişi şi nu văd nimic" şi "eyes wide shut", ceea ce ar putea să ducă () cu gândul la lipsa de substanţă, de fond a percepţiilor vizuale şi la al treilea ochi şi alte bazaconii. Uuuu, Yigru s-a făcut mistic. Eh, ceea ce face Alice Drogoreanu nu poate fi catalogată deloc "poezie mistică", dar am mai spus şi altădată că eu cred că toţi suntem, de fapt, mistici, fără să o ştim...
Iată că am vorbit mult despre stil, dar nu despre conţinut. Îi dau dreptate lui Dan Mihuţ când spune că Alice a făcut un salt valoric considerabil odată cu acest volum. Nu numai că "Fang" are mult mai multe versuri memorabile, cred eu, decât "Mirosiţi această femeie" (exemple: "dragoste e doar un cuvânt/identic cu/bine rău pulă sau pizdă/doar cuvinte" sau "probabil că pe-aici primăvara e un bordel uriaş/probabil nu mai cred în nimic şi am cearcăne" sau "(mă gândesc că/iubindu-se/oamenii se omoară unii pe ceilalţi. iubindu-se/se omoară)" sau " şi gândul ăla/mă făcea cel mai puternic om din lume./cu tine eram//cu tine sau cu altcineva - eu cred că numele/ n-au importanţă//tot tu erai/de fiecare dată." sau "pur şi simplu omor/toate şansele pe care le-aş putea avea la intrare" sau "văd cum/stau în capul mesei. noi 4 toţi adunaţi/iar eu îmi aprind ţigări parfumate. djarum cu cireşe/semnez peste masă şi/după mine începe să ningă. am părul negru şi/nu gust nimic. doar beau vinul ăla negru şi ascult/cum se ascut furculiţele în inima mea.//numai tu râzi idiotule/şi mai ceri o bucată de carne."), dar are şi o mult mai mare densitate. Poemele sunt atât de concentrate, încât multe dintre strofe ar putea fi separate de restul şi transformate în poeme autonome (sunt chiar câteva fragmente ce amintesc, de pildă, de poemele haiku: "viaţa e uscată şi/vântul/trosneşte prin ea" sau "îmi vin în minte/herigi argintii/aruncaţi pe plajă sub clar de lună"). De fapt, cred că este de vină şi coeficientul mai mare de atenţie pe care l-am avut când am citit "Fang" (comparativ cu celălalt volum). Un singur poem din această carte pare însă să fie scris în aceeaşi perioadă cu poemele din volumul precedent, "parcul cu văduve" (nu lipsesc nici asteriscurile multiple dintre strofe ce se mai regăsesc doar în "Mirosiţi această femeie", nu şi în restul "Fang"-ului), în care se remarcă, de parcă nu mai erau destul argumente, diferenţa de tonalitate: "acum roteşti în serii scurte robinetul/prelungire înceată/nici mai mult/nici mai puţin/un ou/pe care îl iei lent/îl fierbi lent/îl dezbraci aşchie cu/aşchie/îl aşezi pe farfurie/şi-l priveşti/cum te-ai privi pe tine".
Mai remarc un lucru pozitiv: înşiruirile de refrene de melodii şi alte citate în limba engleză sunt mult mai puţine, reduse la strictul necesar. În general însă, versurile din această carte nu lasă loc decât foarte rar senzaţiei de risipire. Şi ar mai fi şi alte lucruri inerente demersului poetei pe care ar trebui să le detaliez precum sexualitatea ("soarele e un bărbat/care se suie pe mine", scrie undeva poeta) şi autenticitatea, însă las specialiştilor (mai ales în ceea ce priveşte aspectul din urmă) intratul în amănunt. Alice Drogoreanu a evoluat mult, mi-e imposibil însă să anticipez în ce direcţie va merge de-acum înainte, unde o va împinge, în fond, datul biografic, acesta fiind, cred, motivul schimbării de motiv. Dar, în fine, să nu mai insist.
P.S. Şi nu, nu cred, Alice, că ţi-ar plăcea Hlebnikov. Citesc chiar acum "Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov" şi ceea ce face el mi se pare de-a dreptul "poezie pură" (în sensul familiei mallarmene-valeryene-barbiene), deşi nu ştiu cât de atrasă ai putea fi. Chiar dacă unele versuri din ambele cărţi îmi sugerează că ai citit pe furiş Ion Barbu...

vineri, 3 decembrie 2010

reportaj lansare fang alice drogoreanu 2010 sophia constanţa şi poate ne vedem

am fost la lansare.



n-am poze. probabil că or să fie puse câteva pe site-ul librăriei. sau în telegraf. habar n-am.



am fost: eu şi cu tatăl meu, autoarea (evident!), Bogdan Papacostea şi cu soţia sa pe meterezele librăriei, Dan Mihuţ (cel care a vorbit cel mai mult despre carte, într-un mod ceva mai accesibil decât pe coperta a patra a cărţii), Ştefania Mincu (a stat în centrul sălii, dar cum n-a citit cartea până atunci, spre deosebire de Mihuţ, nu a prea vorbit până aproape de final când a spus că i se pare că lirica autoarei nu este una de tip "fotografie", aşa cum a susţinut Mihuţ... Şi apoi a mai vorbit şi despre soarta poeziei contemporane, ceea ce a fost destul de zemos, dar n-am avut îndrăzneala să formulez ceea ce credeam eu, preferând să tac), Mihai Vieru (care a adăugat şi el destul de multe despre carte, cel puţin la fel de serios ca Mihuţ! Aproape că nici nu îl recunoaştem cu noua sa frizură...), Mircea Ţuglea (prima dată când l-am întâlnit, a fost surprinzător de discret, a recitat şi el un fragment din carte), Daniel Clinci (care a stat în spatele meu, în pragul uşii) şi alte câteva persoane, să mă ierte respectivele persoane dacă nu le menţionez, nici nu prea le ştiu numele... şi-aşa am avut prostul obicei să tot întreb persoanele care mai veneau în librărie fără să le zic cine sunt eu... Mihuţ a zis despre mine că am scris despre prima carte a lui Alice (să zic "Alisei"? habar n-am cum e corect) pe blog că nu mi-a impresionat etc. Oricum, eu sunt cel care a pus "punctul pe y"(titul unei cărţi de... Florin Andrei Ionescu!), recitând un fragment din carte care putea fi tratat ca un "haiku" autonom....

evident, am şi eu acum un exemplar cu hipergraf din carte. staaaaai puţin. mi-am amintit.
am fost lansată cu această ocazie şi antologia "poate ne vedem" (antologia taberei de creaţie de la săvârşin, ediţia de anu' ăsta, în care sunt prezenţi şi Mihuţ şi Vieru, printre alţii), dar puţinele exemplare de-acolo nu erau de vânzare, săptămâna viitoare vor fi puse în vânzare. anyway... şi au mai fost "împărtăşite" şi cele mai noi numere din T0MIS, inclusiv ultimul, despre care voi scrie mâine-poimâine, şi în care evident apar şi eu cu o recenzie la "DADA EST" al lui Tom Sandqvist. a propos: se pare că voi apare simultan în revista Paradigma şi în Ex Ponto la finele anului, "stay tuned", vorba englezului.


o ultimă chestie: APARE ÎN BIBLIOTECA PENTRU TOŢI GEO BOGZA. Da, "Poemul invectivă"! Asta cred că o să se vândă ca pâinea caldă. Eu nu-mi iau, fiindcă, ştiţi, nu mi-a plăcut niciodată prea mult Bogza iar, dacă vreau aşa într-o doară să citesc Poemul invectivă, pot să-l citesc din cartea (nu numai) de interviuri "Eu sunt ţinta". Bă, ce chestie, eu credeam că Tzone acaparase copyright-ul, am auzit că a scos Poemul invectivă şi Jurnal de sex anul trecut. Sigur cineva le-a suflat ceva celor de la Jurnalul naţional, care au văzut în asta o oportunitate de bani, altminteri mă îndoiesc să aibă ei respect pentru poezie, pentru avangardă şi alte frecţii dintr-astea elitiste. Dacă Bogza nu era erotic, nu dădeau doi bani ăştia cu BPT-ul lor care e o jignire la adresa BPT-ului vechi... unde e Cotidianul de mai an?

edit: a fost şi vin sec. dar am băut prigat. la lansare, vreau să zic.

joi, 2 decembrie 2010

2 lansări

Primo:

"Vineri, 3 decembrie, la ora 18.30, vă așteptăm în librăria Sophia. Alice Drogoreanu își va lansa cel mai recent volum de poezie, Fang, publicat de editura Brumar. Vor vorbi despre volum dna. Ștefania Mincu și redactorul șef al revistei Tomis, Dan Mihuț. După lansare se va bea un vin sec."
Comunicatul aparţine lui Bogdan Papacostea, fost redactor-şef al revistei Tomis, director al librăriei Sophia. (http://bibliosophia.ro/lansarea_volumului_de_poezie_fang_al_alicei_drogoreanu_r20.html - Da, librăria are în sfârşit un sait!)

For your information, minunata Alice Drogoreanu este cea care a făcut coperta volumului meu viitor Praline alese.


Secund:

6 decembrie. Lansarea oficială a revistei liceului "George Călinescu", revistă care se numeşte "În obiectiv"! Eu mă număr printre redactori. În mod intenţionat, n-am scris aici nimic despre cele pe care le-am clocit. M-am ocupat în acest număr prim de rubrica Recenzii (unde prezint... romanul "Zogru" de Doina Ruşti! Straniu, nu?) şi de rubrica Personalităţi dobrogene (un articol despre Marin Mincu, cel mai lung articol din revistă, de altfel), în plus la rubrica de creaţii literare particip şi eu cu un fragment din "Porţelan cu elan" (poate vă aduceţi aminte...?). Revista are însă multe alte rubrici... dar nu vi le povestesc deocamdată.

marți, 30 noiembrie 2010

Ei bine, am revenit... cu nişte Măcelărie

Woah, de 7 zile n-am mai scris nimic aici!

Mă şi mir că cineva se oboseşte să-mi citeşte bazaconiile. Pesemne că am moţ. Bine, glumesc, ştiu că din când în când mai sunt şi puţin interesant. Dar să nu mă candideze nimeni la vreun "blog war" (am şi văzut de curând reclama la un film cu "blog wars"...)

Am vreo două cărţi pe fir şi muncesc de pe acum la încă una, care va fi primul meu efort (organizat) într-un anumit gen, veţi vedea voi care... De fapt, toate cele trei cărţi vor fi, ca să zic aşa, "speciale". Dar deocamdată n-are niciun rost să vă povestesc cât în lună şi în stele.

Vă las în continuare un text al prietenului meu Mugur Grosu (uitaţi-vă la blogul lui, e în lista de linkuri, merită, n-o să regretaţi etc. etc.), extras din volumul "Măcelărie" apărut acum câţiva ani la editura Tomis:


Câine bun în burduf de brânză
de Mugur Grosu

Acum două zile, un canal de televiziune ne-a oferit spectacolul mediatic al anului: un viciu tehnic a făcut ca filmul programat la acea oră să fie titrat cu replici din alt film. Conform imaginilor, era vorba de un SF serios, plin de acţiune, cu eroi a căror expresie inspira hotărâre şi îngrijorare la adresa celorlalţi semeni, lucruri din astea nobile pe care le vedem doar în filme sau prin campanii electorale. Ei prestau cu sârguinţă o seamă de activităţi fizice şi intelectuale şi păreau animaţi doar de gândul propăşirii binelui pe planeta Pământ. Textul, însă, era dintr-o comedie. Să urmărim niţel spontana coproducţie:

Doi tipi încruntaţi studiază pe monitorul din faţa lor un soi de hartă digitală. Pe feţele lor se citeşte hotărârea. Discută încordaţi şi gesticulează. Iată şi scrisul: "Marty, cu ce e umplută asta?" Celălalt se apleacă, studiază cu atenţie ecranul plin de linii fosforescente. Tastează ceva, imaginea se roteşte, devine tridimensională. "E cu brânză, Jack". Celălalt e nemulţumit de mediocritatea răspunsului: "brânză de vaci sau de oaie?" Marty butonează nervos pentru a obţine un detaliu, consultă calculatorul, acesta-i afişează o probabilitate de 84%. Se-ntoarce grav către colegul lui: "E cu brânză de oaie". Jack îşi şterge sudoarea de pe frunte: "Dar Marty, nemernicule, ştii că eu nu suport brânza de oaie! Mă umflu ca dracul şi fac gaze". Marty face să apară pe harta digitală un soi de sferă traversată de tot felul de liniuţe: "asta din cauza dispariţiei pajiştilor. Oile din ziua de azi mănâncă tot felul de porcării". Cei doi se privesc în ochi cu şi mai multă hotărâre. Urmează să ia o decizie capitală. Jack îşi asumă primul această povară: "Hai mai bine să ne-mbătăm. Am chef să mă fac praştie azi". Amândoi o rup la fugă prin nişte coridoare întunecate, în care pâlpâie alarmant nişte becuri roşii. "Hai să le luăm cu noi şi pe puicuţele alea", face Marty. Imaginea prezintă ecranul roşu al unei bombe cu ceas. "Bună bucăţică Alice, ai văzut ce balcoane are?", adaugă Jack, gâfâind de alergătură. "Alice? N-ai văzut-o pe Suzy, aia dă o singură dată din fese şi culcă la pământ o cireadă de tauri". În imagine, o explozie senzaţională îi aruncă în aer pe cei doi flăcăi. "Asta din cauză că mănâncă doar brânză de vaci", face Jack, care aterizează, zgâlţâindu-se de râs, drept în scaunul navetei spaţiale. Scenele SF se derulează mai departe, însoţite de comentarii din ce în ce mai hazlii. Cei doi se luptă cu extratereştrii dar, conform textului, fac sex în jacuzii cu cele două puicuţe. Eroii de pe ecran salvează, în cele din urmă, planeta şi se rotesc mândri în jurul ei. "Ce mică e! De ce-i aşa mică? Scutur-o niţel". În sfârşit, schimb canalul. Pe ecran, un cunoscut om de stat ne explică preocuparea sa deosebită în legătură cu o chestiune gravă, de interes naţional. Pe faţa lui se citeşte hotărârea. E animat doar de gândul propăşirii binelui pe plaiul nostru. Urmează, dintr-o clipă în alta, să apară şi textul.

marți, 23 noiembrie 2010

Acatist

*Alice Drogoreanu - Mirosiţi această femeie (fără gratuităţi şi cu o gamă diversă de "sunete", dar n-am surprins multe poeme remarcabile (e drept, sunt rare volumele cu un număr mare de "diamante"). Bine, asta e doar opinia mea şi mai cred şi că a fost cam pripită lectura mea)

*Miron Scorobete - Trofeul (o carte aproape aterizată din cer. Ştiam că e un poet şaizecist, şi când am văzut cotorul Trofeului prima dată în biblioteca judeţeană, plănuisem să o iau data viitoare crezând că e cu poezii... S-a dovedit că e cu proze scurte. Şi, cică, SF. Dar de pe coperta a patra, Petru Poantă avertizează că pentru Miron Scorobete SF-ul e mai mult un punct de plecare decât un scop în sine. Oarecum ce fac eu. În realitate, Trofeul este aproape întotdeauna fantastic, e drept, dar rareori cvasi-ştiinţific. SF-ul veritabil nu se regăseşte mai nicăieri, ceea ce mi se pare însă minunat. Deşi poate nu la fel de explicit ca mine, Scorobete ironizează şi el în unele momente convenţiile SF-ului. O să vă transcriu curând geniala proză "Robotul de zăpadă" (doar 3 pagini!) ca să vedeţi. Sau, de pildă, vezi "Femeia venită de sus", când sosirea unei extraterestre pe Pământ e însoţită de un imens delir colectiv, chiar dacă extraterestra respectivă arată la fel ca femeile umane, vorbeşte aceeaşi limbă şi mai şi fumează pe deasupra! Sau "Bătălia aerului", unde o echipă de cercetători soseşte în miezul unei jungle africane în căutarea celui mai pur aer de pe Pământ - şi chiar aşa şi este! Începând cu chiar venirea lor într-un Jeep, încep să polueze nesemnificativ, treptat însă se construieşte o adevărată aşezare, vin sute de oameni şi, până în final, se construieşte ceea ce în final va fi cea mai poluată metropolă!)

*Tudor Arghezi - Călătorie în vis (aş cam vrea să înceapă şi mie să-mi placă Arghezi şi, deocamdată, mă simt obligat aproape (!) să încep tocmai cu ultimele sale volume de poezii. Cuvintele potrivite deja le citisem, Flori de mucigai m-au speriat (ce versuri demne de douămiişti!)... Aspectul uniform al ultimelor volume, lansate prin anii '60-70 m-am atras, în primul rând, aşa că am început călătoria cu "Călătorie în vis". Ştiam că, în mare parte, ultimele poezii ale lui Arghezi sunt reluări ale vechilor motive, mai puţin seninătatea de senectute. Cartea asta, care este publicată postum, în 1973, şi adună diverse inedite, nu m-a surprins mult. Multe poeme solide, aşa cum s-ar aştepta oricine de la un poet de talia lui Arghezi, strecurând chiar şi 1-2 poeme mai greu de înghiţit, şi să nu uit nici de ultimele poeme din carte, care nu m-am dumirit dacă sunt tălmăciri, parodii sau altceva. Încă aştept relevaţia, însă. Poate la proza absurdă a lui Arghezi să mă duc?

*Nicolae Sârbu - Fără operă (violenţă curată, dublată de un mic rânjet.)

*Boris Vian - Iarba roşie (de redus la scena cu Wolf şi prietena sa în iarba roşie. Nu este aproape niciodată la fel de încântător ca prima jumătate a Spumii zilelor, în schimb, finalul este cam la fel de violent şi de tragic. Mă frustrează aşa de mult strategia perversă a lui Vian, încât mă face să aspir şi eu la o variantă idilică - augmentată fiind de viziunea suprarealistă, bună de înlocuit pentru mine basmele, romanele sentimentale şi de aventuri care nu mi-au plăcut niciodată. Până la urmă, poate că ăsta e meritul lui Vian, fără el poate că n-aş fi scris niciuna dintre prozele pe care le-am scris anul ăsta. Ce-i drept, la asta contribuie şi treptata mea "îmblânzire". După cum se vede, când scriu despre cărţile altora, tind să amintesc de mine. Culmea, nu? Acuma doar aştept să ajung la proza paradisiacă pe care o pot acum doar dori, nicidecum concepe.)

*Anghel Dumbrăveanu - Iarna imperială (din păcate, nu va rămâne ca un poet neomodernist important. Cu toate vagile sclipiri din unele poeme, e prea cuminte în majoritatea timpului. În jurul anului 1980, încercând să revină şi el în "trend", se mută către o tehnică abia-abia apropiată de postmodernism, şi nu mai scrie cu litere mari la începutul versurilor, dar se vede de la o poştă că mutarea este inautentică şi că este în continuare sentimentalist într-un mod aproape nesupravegheat. În fine...)

*Pavel Boţu - Ornic (mai interesant decât alţi poeţi basarabeni cu care am făcut cunoştiinţă. Are parcă mai des poeme reuşite decât Anatol Codru, deşi când acesta din urmă are inspiraţie, ceea ce îi iese de sub mână este absolut excepţional. Pavel Boţu e oarecum o curiozitate estetică, fără a ieşi din contextul neo-tradiţionalist al literaturii basarabene)

*Anton Pann - Povestea vorbei (moralismul este uneori mai mult iritant decât orice altceva, dar, în orice caz, Pann e poate cel mai solid poet înaintea lui Eminescu. Chiar dacă poet dublat de folclorist. Colegilor mei li s-a părut interesant cum de n-am citit Pann când eram mai mic şi citesc abia acum. Nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut atunci. Am remarcat, printre altele, o fază curată suprarealistă, ceva gen "Mintea, dacă ar creşte pe pajişti, ar paşte-o măgarii". Vă imaginaţi??)

*Mircea Ţuglea - mircea ţuglea (nu ştiu cum se face că douămiiştii constănţeni mi se par cei mai simpatici. Şi Grosu, şi Vasilievici m-au impresionat. Acum mă impresionează şi Mircea Ţuglea, deşi nu-mi dau prea bine seama de ce. Ceea ce face Ţuglea au făcut şi mai fac mulţi alţii (chit că, d.p.d.v. cronologic, e printre primii), minus poate bruma de versificaţie care se mai regăseşte, făcută din frondă, la Marius Ianuş (Ursul din containăr) şi la sus-menţionatul George Vasilievici. Poemele lui Ţuglea au totuşi un ceva aparte în plus... şi nu, nu este lipsit nici el de asperităţi de limbaj, dar, cum am zis, parcă e mai consistent.)

*Carmen Firan - Cuceriri disperate/Desperate conquests (decent şi nimic mai mult. Mai solide sunt versurile din "Paradis pentru ziua de luni", când poeta nu-şi reprima tendinţa spre manierism.)

*Mircea Horia Simionescu - Jumătate plus unu (mi-am amintit astfel de ce MHS mi-a plăcut aşa de mult odată cu "Bibliografia generală". Şi cartea asta e parcelată, dar după nume (e partea a doua a "Dicţionarului onomastic"), de fapt, asta cred că e formula care-mi place cel mai mult fiindcă e şi formula care îmi prieşte cel mai bine. O astfel de formulă mă lasă să-mi descătuşesc cu adevărat creativitatea (neavând încă disponibilitatea de a rămâne fixat pe o singură "lume", cu doar un plan sau mai multe), şi nici nu-mi cere eforturi prelungi de creionare. Desigur, nu mă voi compara prea curând cu MHS, care are un car de virtuţi, plus acela că rareori se dă în caruselul manierismului "pur", adică barochismul obositor care mă stresa la Mircea Nedelciu - pentru că altminteri ,după cum v-aţi dat poate seama, am mare disponiblitatea pentru proza postmodernistă)

*Vasile Petre Fati - Copilul tuns zero (un poet constănţean, care, conform criticilor, face parte din grupul "poeţilor obiectelor" (ce denumire!), alături de C. Abăluţă, Gh. Grigurcu şi George Almosnino. Volumul ăsta îmi aminteşte mult de versurile lui Vasile Vlad, alt constănţean cu mari elanuri pre-optzeciste. Poeziile sunt, cel mai adesea, aproape complet lipsite de podoabe stilistice (vezi titlul!), Fati fiind şi el un poet "metonimic" precum V. Vlad. Cam la fel de pesimist şi de sceptic, Fati nu mă convinge în totalitate, dar oricum merită reţinut.)

*Gheorghe Grigurcu - Amarul Târg (alt "poet al obiectelor". Am citit cartea asta în duminica în care am fost la examenul de limba franceză. Eram amplasat în faţa plăjii Modern, pe o "bancă" galbenă ce mă lăsa să văd şi ceasul de la capătul lui Ferdinand. Multă vreme a fost ceaţă, aşa că priveliştea plăjii a fost realmente inedită, marea părea complet neturburată şi chiar şi mai încolo mareea a rămas extrem de slabă, cum n-am mai văzut niciodată. Pe bancă eu citeam din cartea asta precum şi din "Lindenfeldul" lui Ioan T. Morar. Mi-a plăcut formularea adeseori aforistică şi "haiku"-istă a poemelor, care erau însă destul de bacoviene. De fapt, conceptul cărţii e el însuşi bacovian: aproape toate poemele sunt despre "Amarul Târg", un soi de corespondent al mahalelei bacoviene. Se resimte discret influenţa gellunaumiană ca şi la Fati, dar ambii sunt mult mai gri decât Naum, drept pentru care nu-mi plac până la capăt.)

*Dan Laurenţiu - Patul metafizic (un foarte convingător poet mistic. Mincu afirmă, pe coperta a patra, că ar fi chiar cel mai profund poet postbelic... Nu pot să zic că nu mi-au plăcut poemele lui Dan Laurenţiu, doar că mi se par că nu reuşesc să întreacă, în ochii mei, poemele mistice ale lui Daniel Turcea, care nici ele, precum nici cartea de faţă, nu sunt eliberate complet de recuzita poeziei mistice, dar parcă în mai mare măsură, plus că tehnica "ermetică" din versurile "oniriste" ajută mult. Dar, în fine...)

*Dan Mihuţ - AutoDaFe (citiţi. poemul. brasilia. chiar. acum. Cartea toată e pe blogul lui Mihuţ, vezi linkurile.)

*Nora Iuga - Vina nu e a mea (dinamită pură. Ar trebui să acord mai mult spaţiu, dar acum chiar n-am chef.. deşi, chiar în acest prim volum, contaminat din plin de contextul epocii, este mult superior altor volume lirice feminine din aceeaşi perioadă (am şi eu oarece experienţă în asta, vezi cărţile de Viana Şerban şi Ursula Şchiopu de pe raftul meu...). Ei, a meritat aşteptarea de vreo 3 ani de când încerc să citesc această carte.)

*Adrian Urmanov - Poeme utilitare (Mai mult expresioniste decât utilitare. Dincolo de primele "poeme de dragoste", relativ decente şi în orice caz proaspete, dar chiar şi printre acelea, poetul e mult impregnat de nelinişte, de frică. Mulţi vor fi poate impresionaţi de aşa ceva, aşa că poate că mă situez în minoritate. Ceva din utilitarism este cu siguranţă "de domeniul viitorului", ca să zic aşa, dar nu putea decât să eşueze. E, până la urmă, tot o manipulare, tot o găselniţă, nici el nu e calea ideală şi, oricum, Urmanov şi alţi poeţi de la acea dată cu greu puteau să găsească optimismul necesar, cred eu, înfăptuirii unui asemenea proiect. Şi, cred, nici acum nu e cazul. Dar după colţ, poate.)

*Dumitru Crudu - pooooooooooooooate (pooooooooate prea crud pentru mine.)

*Ioan T. Morar - Lindenfeld (relativ reuşit roman, chiar dacă, în fond, nu-mi sunt prea simpatice produsele anticomunismului prefăcut care continuă să mai apară. Evident că nu sunt de acord cu opiniile politice ale lui Ioan T. Morar, iar de moralitatea lui, nu mă bag fiindcă au fost şi multe zvonuri răspândite aşa că e destul de greu de spus care e adevărul, cert e că, esteticeşte vorbind, are unele virtuţi. Chiar dacă nu inventează nimic, dar ceea ce face, face bine.)

*Grigore Sălceanu - Nopţi pontice (începuturile poeziei dobrogene moderne. Sălceanu e departe de a fi modernist, dar pot avea valoare sentimentală şi nu numai nenumăratele sale poeme dedicate mării, din care câteva pagini antologice se poate scoate. În fond, fiind primul, nici nu putem avea pretenţia de la el să depăşească poetica primitivă posteminesciană, chiar publicând în acelaşi timp cu avangardiştii şi moderniştii. Antologia asta e amendabilă totuşi pentru faptul că a omis, dintr-un motiv necunoscut, volumul "Flori de mare" care reprezintă adevăratul debut al lui Sălceanu...)

*Alessandro Baricco - Ocean Mare (senzaţional. Nu este poate un postmodernist total accesibil, iar partea a doua dintre cele trei ale romanului e destul de greu de suportat (relevând partea cea mai crudă a mării), dar restul... Încă din primele pagini, am fost vrăjit. Ăsta e un autor care-şi merită indiscutabil succesul furtunos şi instantaneu (a debutat în beletristică abia în 1991 şi cartea asta a fost publicată în 1993). Adeseori, proza lui se poate numi realism magic, chiar dacă e mai apropiată de rafinatele scrieri ale lui Ştefan Agopian, de exemplu, decât de Marquez. Sau poate nici măcar de Agopian. Pictorul creator de tablouri complet albe e un personaj de-a dreptul antologic. Super carte. Sper să pot citi în sfârşit şi Novecento...)

*George Vasilievici - W.C.rul ("doar pentru colecţionari". În mod surprinzător, mi-a plăcut mult mai puţin decât "O cameră cu două camere" şi chiar decât "Cerneală", nu pentru că ar abuza de violenţă, ci pentru că... păi, pur şi simplu, poemele lui nu mai au percutanţă. Pare o carte scrisă în grabă. Sau una scrisă înaintea lui "Cerneală". Demnă de notat fişa biografică, incluzând şi adresa şi numărul de telefon al poetului. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă aş apela acel număr... Am citit pe blogul lui Mugur, parcă, cum a primit invitaţie recent pe nu-ştiu-ce site de la George!!!)

*şi alte cărţi de care acum nu-mi aduc aminte

luni, 15 noiembrie 2010

M.C. still rocks / albume ascultate recent 3

http://atelier.liternet.ro/articol/9959/Doina-Ioanid-Mircea-Cartarescu/Productia-literara-nu-e-o-gramada-de-carti-ci-un-sistem.html

Am citit acum două seri interviul ăsta cu bine-cunoscutul Mircea Cărtărescu. Trebuie să admit că, deşi consider că nu mai sunt de multă vreme un epigon cărtărescian, încă îmi mai trezesc admiraţie unele rânduri pe care Cărtărescu le scrie, şi prin asta nu mă refer la groaznicele sale notaţii socio-politice.

"Cred că un scriitor care nu crede (în sensul religios al cuvîntului) pînă la capăt în ceea ce face, nu va da o carte adevărată. (...) Cred că o carte trebuie să-ţi spună ceva şi dincolo de literatură, la un nivel uman şi suprauman. Scrisul este ca şi cusutul la maşină: un fir trebuie să vină de sus şi altul de jos. Dacă nu vine firul de sus, totul e zadarnic şi cusătura se destramă. Dacă literatura nu este o religie pentru tine, dacă nu crezi în cărţile tale, e foarte greu de presupus că alţii vor crede în ele."

sau

"În acest moment, e dominant în poezie (a mai fost în anii '70, prin Mazilescu şi Angela Marinescu şi apoi prin Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop) un curent neoexpresionist, din ce în ce mai negru şi visceral. Fireşte, sentimentul disoluţiei, al morţii şi nebuniei este esenţial uman, însă, după mine, el duce la o poezie monocordă, bacoviană. O astfel de poezie este intensă, dar în acelaşi timp şi săracă. Poezia optzecistă a fost, dimpotrivă, o sinteză fericită între mai multe zone poetice (avangarde, modernism, personism, intertextualitate), o poezie cu claviatură întinsă, nu doar cu note grave sau doar cu acute." (sic, face reclamă la poezia propriei sale generaţii...)

sau

"Am simţit întotdeauna că datoria oricărui autor care a făcut parte dintr-un grup, dintr-un spirit literar comun, este să depăşească acel spirit. În orice mişcare poetică există poeţi standard, care definesc cel mai bine mişcarea, şi există alţi poeţi neliniştiţi, care, într-un fel, nu se potrivesc cu totul spiritului respectiv. De pildă, pentru simbolişti, poeţii definitorii au fost Anghel, Petică, Minulescu, iar alţii, ca Arghezi sau Bacovia, au trecut pe-acolo, dar n-au rămas, pentru că n-aveau de ce să rămînă în compartimentul îngust al simbolismului. Ei s-au mişcat mai departe. (...) Un poet care se respectă ar trebui să spargă toate tiparele, chiar cele încăpătoare şi generoase, cum a fost optzecismul. (...) Eu cred doar în scriitorii care nu pot fi clasificaţi. Arghezi, de pildă, nu încape în nici un compartiment taxinomic. Dacă vrei să spui ceva despre el, spui cel mult că este "arghezian"."

Mai reţin şi faza cu manieriştii ca fiind intrigantă. El zicea acolo că "manierismul a însemnat maxima strălucire a literaturii Europei". Ciudat, nu?, din moment ce, multă vreme, manierismul a fost considerat consensual un kitsch şi epoca sa o catastrofă literară (punctul ăsta de vedere se datorează mai mult clasiciştilor). Bine, M.C. trece acolo şi Shakespeare, care e încadrat de unii în manierism dar, evident, îl transcende. N-am zis niciodată că Giambattista Marino, de exemplu, ar fi un poet excepţional. Dar contribuţia sa şi a celorlalţi manierişti nu e totuşi demnă de gunoi, fiind cam singura insulă de modernitate mai mult sau mai puţin autentică de dinainte de romantism. Deşi ar mai fi şi Ronsard. Care bănuiesc că nu-l consideră nimic manierist. Rabelais mi se pare manierist, deşi parcă, nu ţin minte, s-a afirmat înaintea manierismului. În fine. Ar mai fi şi alte chestii remarcabile în acest interviu, dar mă opresc aici.

*

Albume ascultate recent 3:





The Claudia Quintet - I, Claudia: Un vis cam împlinit. Căci albumul ăsta e oarecum aproape de echilibrul perfect între pop şi avangardă. Atât cât poate fi vorba, fiindcă nu toate piesele au percusie, dar, din fericire, nu sunt prea multe piese fără ritm la rând. Încă puţin şi ar fi devenit încă un album avangardist insuportabil, fiindcă mixul include şi momente atonale (există şi un acordeon, care nu sună însă la fel de iritant ca acordeonul pe care-l aud de obicei, plus că nu lipseşte din combinaţie superbul vibrafon - sau era xilofon?), chiar dacă, în fine, chiar şi fără acele momente tot n-ar fi fost prea prietenos cu obişnuiţii pop-ului de 2 lei. În primul rând, coperta de un minimalism delicios m-a determinat să încerc albumul, apoi al doilea argument a fost apropierile pe care le-au făcut criticii de specialitate între această formaţie şi Tortoise. Şi cum Tortoise îmi place... Cred că ar mai trebui să ascult totuşi încă odată albumul ăsta şi să găsesc şi celelalte ale formaţiei, care poate deveni una dintre favoritele mele...
Vijay Iyer Trio - Historicity: Jazz decent, dar nu excelent. Albumul ăsta a apărut anul trecut sau nu ştiu când, recent în orice caz, şi a fost destul de aclamat. Normal, fiindcă nici nu e o perioadă prea bogată în apariţii de jazz. În rest, nu prea am ce să zic, fiindcă nici nu se chinuie prea mult acest Vijay Iyer să facă ceva mai remarcabil, mai ales că şi formula sa - pian + tobe + bass - e destul de haşurată.
Steve Reich - Sextet/Six Marimbas: Dacă nu v-aţi dat seama din cauza coperţii a la Warhol, e un album de muzică clasică. Minimalistă. De fapt. Dar tot clasică. De fapt, îmi place minimalismul pe care îl face Philip Glass şi chiar şi ce face Terry Riley (deşi nu prea mai seamănă cu muzica clasică, pe când Glass...). Dar Reich nu mi-a fost niciodată simpatic, dintr-un motiv sau altul. Cel mai cunoscut album al său, "Music for 18 Musicians", nu mi-a plăcut. Chiar dacă, în teorie, îmi place foarte mult uzul şi abuzul de repetiţii - d-aia am şi o afinitate profundă pentru muzica electronică. Reich nu mi-a plăcut atunci şi nici acum nu îmi place. Marimba este un fel de vibrafon sau xilofon, care scoate şi el sunete minunate, dar Reich se chinuie cu tot înadinsul să facă o operă urâtă de artă. Numai prima parte este OK, precum şi ultima, dar, în rest, Reich face de cacao instrumentul. Deh, obiceiurile proaste ale avangardiştilor...

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Tomis Reloaded

Fuck, iarăşi nu pot să ajung la târgul de carte de la Bucureşti...

*

A apărut de curând numărul pe octombrie al revistei Tomis, în care sunt şi eu, moţ-cocoţ, trecut în căsuţa de colaboratori. Am, evident, un articol înăuntru: "Şi uite-aşa mileniile trec, avangardele rămân". Cică am devenit astfel cel mai tânăr colaborator permanent din istoria Tomisului. Nice. Slavă Domnului că revista n-are deloc de gând să moară. E mai micuţă acum, e drept... Apăruse şi numărul anterior, pe septembrie (de fapt, ultimul număr "normal" apăruse în august, plin încă de steaguri şi toate-alea), care avea o copertă interesantă. Tomis scris cu albastru şi toate cele erau, dar nu mai era obişnuita revistă cu alb aproape omniprezent, ci toată coperta era ocupată în întregime de o poză galbenă cu nişte scaune, dacă ţin minte bine. Din câte am auzit de la prietenii mei redactori, acel număr a avut şi o variantă alternativă a coperţii, dar n-am apucat s-o văd...



marți, 9 noiembrie 2010

Tristan Tzara

Tocmai ce-am pescuit nişte poeme pe care le nu le mai văzusem până acum pe Internet (traduceri în engleză):

Way
by Tristan Tzara

What is this road that separates us
across which I hold out the hand of my thoughts
a flower is written out at the tip of each finger
and at the very end of the road is a flower which walks along with you


Nauri (fragment from Poèmes Nègres)
translated by Tristan Tzara

(...)

The dance of the greased women
(Steingeröll) new signs putting
short putting new signs
signs head stretch out
white dots they feel along the wide bands
twins on a pile say
twins a pile say
senses of the girls yell loud
from the sky loudly to say
then the paved women advance in a straight line
the (wässerälber) walk around
salt lakes with upright shores
(wässerälber) high upright
water plans green of grass
come the torch comes
feet quick come
the women of the past come
thick grass come out of
from thick bushels come outside
on the paths of the gods always to lie
the paving lead them
through the rocks’ openings lead (gehne ich)
the paving lead them
woman of the past (me) I sigh after my house
from the deep I wish to return
in joy I sigh after the house
the bushes I sigh after the house
in the throat I desire
in the belly I sigh after the house
in the belly I tremble continuously
in the joy I tremble
in the joy I am in mourning
in the belly I am in mourning
the girls tremble continuously
the fertile girls
flames of fire are bent (over) bent (over)
the rock’s edge is vaulted is vaulted
the convoy of the heights is well bent is well bent
the eucalyptus foliage is vaulted is vaulted
the agia’s trunk is bent
the agia’s trunk is bent is bent
the water is vaulted is vaulted
the course of the river is bent is bent
the tied (Geschwürte) are approaching

The past women advance
The lines advance
walking fast walking in a nearby line
on a pile sit down
on blocks of rocks sit down
the flame of fire advances
the great flame
the paving with wheels approaches
the flame
Inteer angoulba remains standing motionless
the flame of fire remains standing


A propos, câţi dintre voi aţi citit poemul "frate pădure" pe care l-am tradus mai demult? Din câte se pare, a fost publicat în volumul omonim (frere bois în franceză) din 1957:

frate pădure
de Tristan Tzara

frate pădure
şi soră piatră
bolnavii
merg la pădure
să culeagă nişte pietre

pe şanţuri
în pajişti
cineva nu găseşte
ceea ce regretă
aparent

*

tu îţi deschizi aripile
pentru a pleca într-o călătorie
tu îţi baţi joc de calul
nostru
la vârsta ta

*

sculat târziu
culcat devreme
alergic la răceala soarelui
vorbeşte-mi despre Botticelli

vineri, 5 noiembrie 2010

Ce se derulează în capul meu/Albume ascultate recent 2





Perfecţiunea este o invenţie a omului.
Natura nu-i croită din linii drepte perfecte, din figuri geometrice perfecte şi alte bazaconii dintr-astea, ci din fragmente, din imperfecţiuni. Şi totuşi nimeni nu comite "blasfemia" de a spune că natura n-ar fi perfectă şi că ceea ce fac oamenii ar fi de fapt perfect.
Tot omul a inventat perfecţiunea şi tot el a izolat-o într-o sferă inaccesibilă. Nu mai spun de Dumnezeu...

*

Păunescu.
*
Cărţi recente: Romulus Vulpescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Boris Vian, Carmen Firan, Al. Baricco, Nora Iuga, ş.a. Alte detalii mai încolo. Acum mă pândeşte tatăl meu.

*

Albume ascultate recent 2:


Toate sunt jazz, chiar dacă fiecare e într-un alt sortiment de jazz.
Ralph Towner - Solstice (un album cu destulă forţă tectonică, chiar dacă poate tocmai gravitatea să-i sperie pe unii. Nu e chiar "fusion jazz" şi nici măcar "smooth jazz", fiindcă e prea obsedat de arhetipuri)
Chris Potter - Gratitude (considerat unul dintre cele mai bune albume de jazz lansate în anii 2000. N-o fi prea atractivă coperta, dar conţinutul m-a convins. Nu e jazz turbat de experimental, ba e chiar destul de convenţional în abordare, deşi "curăţenia" sound-ului cu siguranţă plasează albumul în contemporaneitate. Felul în care cântă Potter şi grupul lui s-a mai făcut de multe ori, dar nu originalitatea, ci "precizia" trebuie apreciată aici. Adică este un album realmente atractiv, chiar distractiv, care te poate face să crezi că jazz-ul nu e chiar mort, chiar şi când nu încearcă să inoveze prea tare.)
The Necks - Aether (cam pierdere de timp. Din păcate, tot suferă de unele păcate ale jazz-ului avangardist, chiar dacă sunt surprinzător de puţine momente "de te sperii". Minimalist, dar rareori cu efect.)

luni, 1 noiembrie 2010

Ciudăţenii

Ca să vezi, am început să marşez şi în ceea ce scriu în direcţia prozei. Că acum chestia la care lucrez, şi care se numeşte "Dridri", nu este roman, ci o chestie turbat de experimentală e cu totul altceva. Dar, din câte se pare, numai în direcţia asta pot să marşez eficient pentru moment. Chiar mă gândesc că aş putea strânge anul viitor toate prozele mele "finişed" într-un încă un volum demn de anonimatul scribd-ului, dar care să fie un prim pas cât de cât demn. Oricum, bănuiesc că un pas puţin mai demn decât Surfing pe Marea Moartă, care era plină de simple tentative, pe când acum o cât de vagă idee a ceea ce fac, chiar dacă o să mai treacă multă apă pe Tigru şi Eufrat (!) până ce mă voi putea lăuda cu o curgere a frazei demnă de un romancier de talie. Stttttaaaaaiii o clipă, bă, cum adică romancier de talie? Visez bazaconii. N-am terminat decât câteva proze şi deja visez la zeci de romane... Asta e. Mai am şi eu dreptul la puţină visare. Pe partea de poezie, încă aştept să-mi fie aprobată cartea, pe partea de teatru, n-am mai avut un proiect de multă vreme. Pe partea de proză, am acum ocazia chiar să scriu mai mult pentru mine, fiindcă slabă toleranţă mă gândesc că ar avea mulţi la prozele mele. "Dridri" nu pare să meargă mai nicăieri, deşi măcar merge undeva, şi dacă nici eu nu (mai) sunt ahtiat după meandrarea cea mai adesea ineficientă, atunci de la cine să mai am pretenţii să aprecieze ceea ce scriu? Dar faptul că mai pot să am o carte cât de modestă în proiect şi că nu m-am oprit sec la "Praline", asta contează. Dar n-am deloc timp aici şi acum ca să mai împărtăşesc din ceea ce am mai scris în proză. Aşa că pe altădată! Acum încerc să mă scufund în nişte jazz marca Chris Potter... eram să zic Harry Potter.

vineri, 29 octombrie 2010

Albume ascultate recent

(Pentru că, de regulă, nu prea vorbesc pe-aici despre muzică: )






Orange Cake Mix - Dream Window: De Orange Cake Mix alias Jim Rao am auzit de mulţi ani, de pe vremea când navigam pe VH1.com şi căutam trupe intitulate după fructe sau alte năzdrăvenii. E un artist asociat cu scena "lo-fi", adică muzică făcută pe echipamente de buget foarte redus, lansată cel mai adesea pe case de discuri obscure, cu coperţi etc. realizate manual şi în tiraj limitat. A lansat foarte multe albume în anii '90 şi la începutul anilor 2000, dar, subit, a dispărut, doar sporadic artistul a mai lansat ştiri cum că va lansa noi albume, dar se pare că ceva va apare concret abia anul următor. Artistul, iniţial înrădăcinat mai ales în muzica pop a anilor '80, a evoluat ulterior către muzica electronică, influenţat fiind tot mai mult de două curente de factură onirică numite "dream pop" şi "shoegazer", şi nu întâmplător. Rao a fost mereu un artist idealist, optimist şi foarte visător, "cu capul în noi", dar în acest album, de exemplu, "onirismul" e prezent şi în instrumentaţia distorsionată, destul de experimentală. Mă luase puţin somnul/ameţeala/melancolia după ce am ascultat albumul, dar sunt câteva melodii remarcabile acolo care merită să mai zăbovesc asupra lor.
Aqua Bassino - Beats 'n Bobs: Un DJ englez care şi-a lansat materialele discografice aproape numai în Franţa este acest Aqua Bassino. Unii îl asociază cu genul intitulat "deep house", dar acest album nu prea este "house", doar "deep". Un termen mai propriu ar fi "nu-jazz", fiindcă este prezent şi un saxofonist pe câteva piese, şi ar mai fi şi alte brize ce vin dinspre jazz, e chiar şi o vocalistă africană la un moment dat. Foarte sofisticat şi plăcut, este un album ce, lansat astăzi, ar fi considerat poate demodat, fiindcă seamănă mult cu alte albume ale perioadei (vorbim de 2000) când chillout-ul sofisticat era încă destul de "la modă". Am mai ascultat albumul acesta şi o să-l mai ascult. Am şi uitat să spun că şi pe Aqua Bassino îl ştiu tot din aceeaşi perioadă cu Orange Cake Mix.
Pat Metheny - Bright Size Life: jazz, jazz, jazz. Mai precis spus, e "fusion" şi dă puţin şi înspre "smooth jazz" (care, de fapt, provenise din "fusion jazz"). Altfel, cum să definesc elegantele, delicatele, subtilele sunete care se ascund sub copertă? Metheny e un chitarist şi nu unul prea zgomotos. Pe alocuri puţin prea sforăitor, dar are destule insule de linii melodice remarcabile care îl plasează în ochii mei în faţa multor alte albume de jazz pe care le-am ascultat. Nu multe, e drept, dar oricum sunt mii de albume de jazz...

marți, 26 octombrie 2010

Note to self

pot să mă salvez doar dacă mă îndrăgostesc de mine

sâmbătă, 23 octombrie 2010

0 comment

Mi-am dat seama că aş putea să-mi schimb viaţa doar schimbând cărţile pe care le citesc...

joi, 21 octombrie 2010

Blasfemie?

M-a apucat din senin o curiozitate: să citesc Vintilă Corbul...

...când am auzit că ”Babel Palace”, primul său roman, se desfășoară în stațiunea Eforie a anului 2080. Sună tare!

Dar singura ediție apărută după cea princeps din 1939 costă 50 RON (e una dintre acele ediții de lux /opera completă Vintilă Corbul publicată de Adevărul în 2007) și tare mă îndoiesc că aș găsi-o la bibliotecă, unde de altfel pot să jur că n-am văzut niciuna dintre volumele acelea de lux, nu l-am căutat până acum pe Vintilă Corbul dar trecând de atâtea ori printre cărțile de la litera ”C”,
mai mult ca sigur că le-aș fi văzut dacă erau acolo. Deși nu știi niciodată când sare norocul.

Anyways, chiar în colecția ancestrală a familiei mele am două cărți de el, ”Salvați-mă! Sunt miliardar!” și ”Groaza vine de pretutindeni” (featuring Eugen Burada). Pe prima dintre ele am încercat-o să citesc cândva, dar nu știu de ce m-am oprit după doar câteva pagini. Poate că am să încerc o lectură curând, fiindcă la revista școlii o să trebuie să fac și recenzii la chestii mai ”mainstream”, nu numai poezie, și nicidecum chestii ”hardcore”, poate nici chiar Agopian, să zicem. Am scăpat ieftin pentru primul număr, din motive circumstanțiale n-am putut să fac recenzie decât la ”Zogru” de Doina Ruști (faină carte, a propos), care recenzie, slavă Domnului, a fost acceptată de colegii mei redactori.

duminică, 17 octombrie 2010

Unii merg în Maximia

Alţii merg în PROZAmbia. Sau ROMANia. Am luat de data aceasta de la bibliotecă mai multe cărţi de proză decât de poezie!

Vasile Vlad - Omul fără voie
Radu Aldulescu - Mirii nemurii
Ştefan Agopian - Tache de catifea
Mircea Horia Simionescu - Învăţături pentru Delfin
Doina Ruşti - Zogru
Grigore Sălceanu - Nopţi pontice
Radu Petrescu - Ochean întors
Pavel Boţu - Ornic

4 romane plus una bucată "jurnal" (aşa e considerat Ochean întors, nu?) fac 5 iar cărţile de poezii sunt doar 2 iar cartea aceea de Pavel Boţu are şi versuri şi proză. 5 şi jumătate fac mai mult decât 2 şi jumătate. Na.

Dar nu asta e ideea.
Ideea e că a început de curând apetitul meu mărit pentru proză (deşi va egala oare apetitul meu de la început pentru poezie?) şi eu am început deja să mă delectez cu gândul că am în sfârşit încă un teritoriu de devorat. Mă rog. Interesant e că - ca să vezi - asta e şi o ocazie ca să mă ancorez mai mult în contemporaneitate, pe când la capitolul poezie eram şi încă mai sunt destul de sceptic vizavi de ce se întâmplă după anii '70, în sensul că nu mi-am găsit prea multe teritorii prietenoase după aceea. În afară de Mircea Cărtărescu, ce mai avem? Păi, cochetez niţel cu Mugur Grosu, Răzvan Ţupa, chiar şi George Vasilievici, poate că ar trebui să-l adaug şi pe Mihai/Miki Vieru aici deşi îmi lasă încă impresii mixte (dar care manierist nu mi-a lăsat impresii mixte? Răspuns: Niciunul.). În rest? Nu ştiu, sunt sigur că dacă haşurez mai bine zona nouăzecistă şi zona douămiistă (pf! iar umbli, Florine, cu ismele?), tot rămân cu multe teritorii neexplorate dar destul de obscure până şi pentru specialişti - deh, a fost mare cavalcadă editorială. Eu nici nu ştiu ce să fac, nici n-am în totalitate detaşare faţă de datele programatice ale douămiiştilor şi deci trebuie să mă eliberez bine de tot de prejudecăţi, de aşteptări. Ceva, ceva tot trebuie să fie. Şi am chiar am provizii.
Mi-a mai luat şi "Angelus" de Ruxandra Cesereanu, care mi-a plăcut, dar şi mi-a displăcut în măsura în care are şi suficiente demonstraţii de manierism. Un risc asumat atunci când citeşti proză (post)modernă, aşa că ce să mai mir de "Tache de Catifea" al lui Agopian (care a luat de curând un premiu enorm în bani, dar de care zău că n-am mai auzit până acum). Povestea în sine nici nu este foarte, foarte importantă (asta şi mai lipsea, dată fiind repulsia mea pentru "chestiile" istorice), dar ceea ce contează sunt detaliile şi felul în care sunt cusute. Ca şi la realiştii magici (sau aşa se spune, eu am citit odată ceva de Marquez şi numai începutul a fost cu adevărat magic, iar Ştefan Bănulescu, considerat şi el realist magic, mi s-a părut şi el cam realist în "Cartea milionarului"), ansamblul e realist, dar unele detalii sunt absolut ciudate, frizând onirismul. Ca şi în vise, în cartea lui Agopian se strecoară unele mici ciudăţenii cărora personajele nu li se acordă nicio importanţă. Nimic fantastic în asta, fiindcă nu fisurează cu nimic realitatea lumii evocate. Dar nici nu se potrivesc cu peisajul - de pildă, personajele lui Agopian pot levita, pot pluti prin cameră, de parcă ar fi o activitate banală, cum nu se poate mai posibilă, chiar dacă nu se poate vorbi despre sfinţenia lor (!). Ba chiar personajul principal, însuşi Tache de Catifea, îi stă gândul la omoruri încă din fragedă pruncie, din cine ştie ce motive iraţionale (cred că am identificat un oarecare complex oedipian în carte, dar poate mă înşel). În orice caz, stranie carte. Acum citesc "Învăţăturile pentru Delfin" (o carte destul de dezamăgitoare, şi fiindcă aveam mari aşteptări de la MHS) şi "Zogru" (ei, ăsta da roman inedit şi care, într-adevăr, cum susţine şi prefaţatorul Ioan Groşan, se citeşte repede şi bine). Şi am terminat şi "Omul fără voie" - într-adevăr, Vasile Vlad e poate unul dintre cei mai faini poeţi pe care i-a avut Dobrogea, puţintel brutal ca şi, să zicem, Nicolae Motoc, dar mai temperat parcă decât Cristian Simionescu, în fine, un poet cu un nivel de conştiinţă foarte mare, înaintea epocii sale, şi care merită toate laudele. De altfel, stilul său e aşa de unic încât nici printre neoexpresionişti nu îl plasez, având ceva care se apropie mai degrabă de hieratismul lui Gellu Naum, dar nu este prea apropiat de Naum.

duminică, 10 octombrie 2010

De ce George Astaloş

Tot nu-mi vine să cred că un poet român a apărut în colecţia "Les ducats" editurii Organizaţiei Mondiale a Poeţilor, Euroeditor.
E bine.
Dar de ce trebuia să fie George Astaloş?
Vreau să zic că acea vestită (!) carte pe care a publicat-o la acea editură, "Simetrii", este o plachetă mediocră şi cam atât. Mi se pare sub standardul poeţilor de raftul al doilea, dărmite de raftul întâi. Până şi volumul de versuri al său mai timpuriu, "Aqua mater", până şi acela era mai solid.
Culmea ironiei este că, aşa se pare, chiar a existat colecţia aceea. Dar n-am găsit decât pe Wikipedia-ul francez vreo menţiune a acestei cărţi. Şi pe puţine pagini româneşti. Dar cine l-a citit pe Astaloş?
Ştiu mulţi poeţi români care ar fi meritat în mult mai mare măsură să apară în acea colecţie... Dar, deh, aşa e viaţa. Cel puţin să fim mulţumiţi atunci când aici în ţară se va preţui poezia românească, în rest e felia a doua de la tort...

joi, 7 octombrie 2010

Trailer la Praline alese



Mugur Grosu, poetul care mi-a realizat la viitorul volum cronica de intampinare, mi-a facut un fel de postare-"trailer", la care a comentat, printre altii, si un poet iranian (!):
http://mugurgrosu.blogspot.com/2010/10/praline-alese-si-alte-succese.html

Well, mersi inca odata de reclama. Nu eram disperat dupa o promovare precoce, dar, in fine. Cartea, dupa toate sansele, va aparea pana la sfarsitul anului.

miercuri, 6 octombrie 2010

poeme noi dar vechi

Poeme noi, dar (oarecum) pe stil vechi. Pentru nostalgici.


focul roz
lui adrian g

perle
la miezul nopţii
săriţi e relaxare
crimele au devenit imposibile
nemuritori şi trafalgari cu toţii
minerale în piept trăiască monocelula

un buric
ca o insulă
a civilizaţiei vii


fântănă ochiul

totul
ne priveşte


repaosul brazilian

sub hrişcă, frişca pişcă
pisica
diamantină
sub reflux de bemol

xc
ce mai faci
torci torquemmada şi torquato tasso
u
jeleu de elefant
nu ştiu dacă realizaţi
cafeaua în cuşcă
e un ocean

şi
ligotip
aţi câştigat
o vatră de zahăr!!!!


în coada cozii

păsări urmărite
de umbra lor


Zigotic

3?
hai 3
mişcă-ţi inelele
precum în lighean aşa şi pe tavan

cumul de evadări

copacii fac mai multă
gimnastică
decât noi
în ale noastre ouă-castele


fauşon

să-ţi găseşti faţa
pe glazura unui ecler

marți, 5 octombrie 2010

teobobe

Am citit "Centrifuga" de T.O. Bobe.
Am citit prea puţine romane.
Ar trebui să citesc mai multe romane.
Ce am citit aici nu e, de fapt, un roman.
Ce am citit nu se încadrează în niciun gen şi în toate genurile.
Am citit - şi asta e ceea ce contează - o carte minunată.
Am citit o carte care mi-a mai readus din entuziasmul de odinioară.
Am citit o carte care poate nu e mai mult decât un simplu roman postmodern, dar mie pur şi simplu mi-a plăcut, mai mult decât, par example, Femeia în roşu.
Ce am citit, se pare, a fost totuşi apreciat şi de alţii, chiar dacă catalogat adeseori ca poezie (şi eu când am primit-o, credeam că e de poezie şi mă şi miram de ce T.O. Bobe a publicat-o la Polirom şi nu la CR).
Ce am citit, orice ar fi, mi s-a părut însă excelent...

luni, 4 octombrie 2010

Revenirea la roz

Am revenit la o "faţă" ceva mai rozalie.
Şi ce?
Şi aşa, blogul meu e cel mai neinteresant de pe planetă.
OK, exagerez acum (se spune "cabotin"?).
Dar m-am şi plictisit de multe lucruri.
Şi de poezie parcă m-am plictisit.
Parcă nu mai merge şpilul ca altădată. Doar o avalanşă de cărţi venite ieri de la [nu spun cine, persoană importantă] mi-a mai trezit interesul! Am citit în câteva ore (zvâc!) "Haltera cu zurgălăi" a lui Mugur Grosu. Şi, da, mi-a plăcut.
Chiar dacă nu m-a mai impresionat aşa de plăcut după primul ciclu, intitulat ca şi cartea, şi, odată cu ciclul "S Files", a început să se apropie, ce-i drept foarte puţin, de exacerbatele comentarii ale lui Mincu de pe coperta a 4-a (mai mult de jumătate din ce a scris Mincu mi se pare că se potriveşte ca nuca în perete!) şi de chiar mai ca-nuca-în-perete desenul suprarealist-porcos de pe copertă. Făcut de însuşi Grosu. Îmi scapă de ce scrie Mugur Grosu şi nu, de pildă, Ruxandra Cesereanu. Dar, în fine. Oricum, printre cele mai bune volume de poezii cu care am dat pieptul în ultima vreme...

Mai jos, un poem oarecare de-al meu din ultima vreme. Nu-mi place. Sau îmi place. Nici nu mai ştiu ce să zic. Vizavi de poemele mele noi. Argh.


"Poem"

Închis într-o stea,
Dialoghezi la telefon cu roboții de baie
Ce, atunci când se ud,
Comunică, pare-se, cu îngeri,
Deși cercetătorii afirmă (mereu) altceva.
Mă rog, ești închis într-o stea,
Ești pregătit pentru desprinderea de lumesc,
În timp ce mai îmbuci o felie de trecut,
Cineva a înțepat în burtă steaua
Și prin crăpătura ți-a dat un mp5 player,
Un calculator cât un deget
Și slănina din care e făcut, ziceau unii
Pe vremuri, păcatul...

Închis într-o stea,
Răzuiești un loz
Pentru marea loterie (aranjată)
A universului...

miercuri, 22 septembrie 2010

Renovare încheiată

Mi-a fost lene, așa că am luat, pară mălăiață, o temă predefinită.

*

Cărți citite recent:
Lucian Valea - Jucătorul de cărți (versuri interesante, nici excepționale, nici ”de duzină” așa cum a fost categorisit de cineva poetul)
Grișa Gherghei - O cafea sub un cearcăn (în reluare. Am mai citit-o acum câțiva ani, când aveam puțini poeți citiți la activ. N-a prea rezistat la a doua lectură, versurile din ultimele volume (cele de după pauza impusă de cenzură) sunt net superioare primelor trei volume, deși de fiecare dată cu destul de mult balast)
Ion Faiter - Cad piersicile (oarecum în reluare. Pe vremea când o luasem prima dată, luam câte 10 cărți deodată, așa că se mai întâmpla să nu citesc în întregime vreuna dintre ele, și am pățit asta cu acest volum. M-a impresionat cu mult mai mult acest volum din 2002 decât ultimul apărut, ”Poarta zeilor”. Cu excepția ciclului ultim din carte, umplut cu elegii, versurile merg pe relativ aceeași linie blând erotică, sentimentală fără sentimentalism și cu un coeficient uimitor de fantezie. Într-una dintre poezii am întâlnit ”felii de lună”, o sintagmă pe care eu crezusem că o inventasem, așa cum în ”Poarta zeilor” am întâlnit ”munții lichizi” (una dintre cărțile mele urma să se numească ”excursie în munții lichizi”). Probabil eu și cu Faiter, trăind în același oraș, suntem abonați la aceeași muză... În orice caz, nu puține poeme antologabile în acest volum valoros. Aștept cu nerăbdare să citesc volumele anterioare, ca, de pildă, volumul de debut ”Desene”)
Cristian Simionescu - Poezii (acum trebuie să recunosc. N-am putut să rezist mai mult de 20 de pagini. Talentul este absolut vizibil la acest poet care a fost nominalizat de mai mult de 5 ori la premiul Mihai Eminescu, pe care l-a câștigat abia în 2008, dar, din păcate, n-am avut stomacul suficient de rezistent. Pur și simplu unul dintre acei poeți care dorm cu poeziile osândite ale lui Baudelaire sub pernă (sau așa par), ceea ce îmi repugnă. Să ziceți ce vreți, dar eu sunt un biet cititor de poezie, nu un psiholog care să se mânjească cu toate energiile negative ale pacienților săi pentru că așa e meseria...)
*** - Sunete fundamentale (antologie din lirica universală. Selecția mi-a rezervat unele surprize plăcute, dar și foarte multe nedumeriri. De ce o singură poezie de Baudelaire dar 15 poezii de Emily Dickinson, de ce T.S. Eliot și Wallace Stevens dar nici urmă de Walt Whitman și Ezra Pound, de ce lipsește, de pildă, Apollinaire sau oricare dintre suprarealiștii francezi, de ce n-ar fi meritat să intre F.G. Lorca sau Ungaretti, de ce poeziile care au fost ales din Montale n-au fost altele? Desigur, Ștefan Aug. Doinaș a avut și el limitele sale, dar rațiunile sale în alegerea textelor nu sunt explicate pe nicăieri în carte... În fine.)
Tudor George - Veverița de foc (nu la fel de interesant pe cât îmi închipuiam. Aștept încă să găsesc ceva din poezia lui lirică.)

marți, 21 septembrie 2010

Cu un plus de savoare

În curând, o să mai renovez blog-ul ăsta şi, tot în curând, s-ar putea să termin încă o proză... Dar deocamdată nu vă dezvălui nimic altceva!

vineri, 17 septembrie 2010

Profesoarei mele de informatică

Profesoarei mele de informatică

Motto:
”dublu click pe inimă”
(Ioan T. Morar)


Soare, platan de hard-disk,
nu ne mai căptușești cu gheața verii
sau, eventual, ne mai trimiți, pe
sângerii frunze, emailuri?

Dar, de pe această trambulină,
deja ne e mai ușor să
putem concepe: câți ani-lumină
sunt de-aici până la inimă?!...

luni, 13 septembrie 2010

Cool Is The Night

O noapte destul de (dar nu prea) răcoroasă, ca acea noapte pe care am visat-o acum doi ani, parcă, chiar în seara de dinaintea deschiderii anului școlar. O noapte în care stelele se împiedicaseră toate de un anume copac din grădina școlii. Da, eram iar în curtea școlii mele vechi și cel ce cândva era bătăușul meu avea o inimă în mână (a sa) și o ținea așa, ca pe o ofrandă, înspre acel copac. Și parcă mai erau și alți oameni care făceau același lucru. Și, curios, totul era în alb și negru. Plecând din curtea școlii, am mers prin magazinele din zonă și am găsit-o până la urmă pe mama mea (cred că aici viziunea s-a făcut color) pe lângă un magazin ce exista numai acolo în vis. Acțiunea visului se mută ulterior lângă magazinul Senator situat în realitate, ca și aici, jos în vale. Eram eu, cu colegul meu de bancă, Iulian, și cu bătăușul meu #1 din gimnaziu, Ghiță Cârtiță. Doar că eram toți beți (sau ne prefăceam) și aveam picioare ca de centaur extraterestru! Eu sigur eram lucid, fiindcă într-un moment de mare delir al râsului, am luat-o la fugă pe strada mare și, uite așa, fugeam, fugeam, fugeam de Ghiță Cârtiță și drumul spre blocul meu se făcea tot mai accidentat și tot mai înalt, ca niște munți spontani. Cu sufletul la gură, am reușit să pătrund în bloc și apoi să sun la soneria de la ușă, agitat fiindcă putea din orice clipă să vină pe ușa blocului Ghiță Cârtiță. Am reușit însă să pătrund în casă chiar în clipa în care ușa blocului s-a deschis...

De ce vorbesc de un vis de acum doi ani? Fiindcă mai nimic special nu s-a petrecut azi. Decât faptul că am încercat să-i sun DE TREI ORI pe cei de la biblioteca județeană filiala Coiciu și nu mi-au răspuns. De-abia aștept să pun mâna pe Corabia de sunete de Vasile Nicolescu... O să vă spun de ce...

miercuri, 8 septembrie 2010

tataia + ioan t. morar

De ziua bunicului meu, i-am făcut şi eu o poezie, chiar dacă ştiam demult că el poate să aprecieze numai ce are rimă. Treaba lui dacă tot ce îi place sunt rimele cu "ţolu' pe chioru' şi Goana de la Perişoru" sau "lampa şi chibritul şi cursa de titlu" (?!?), care, pur întâmplător, frizează urmuzianismul - nu-i de mirare că i-a plăcut când i-am zis de rima cu "Aristotel n-auzise în viaţa lui de ostropel" (de la Urmuz citire). Mă şi mir că de rimele de mai sus n-auzit în viaţa lui marele Google. Cum se poate aşa ceva? E o pierdere enormă pentru umanitate! (eram să zic urmanitate, vezi Urmanov).
Dar iată poezia:

Lui tataia, la 80 de ani

Anii vin şi se întorc
din ţările calde
şi, dintr-un nor,
cad flori de zahăr pudră
roz,
împărţind rădăcinile răsăritului...

*

Cum se face că mai devreme mi se aprinse beculeţul intuiţei când, brusc, am auzit de numele lui Ioan T. Morar la Antena 3. Asociat, evident, în legătură cu calitatea sa de "băsist" (în privinţa asta nu mă pronunţ, ei au spus-o), şi nu în legătură cu faptul că e un poet, şi chiar unul foarte interesant. Dar pe cei care lansează în masă comentarii politizate pe site-urile de ştiri nu îi interesează cât de reuşit este ca poet - e suficient să fie băsist ca să fie poet de curte...
Dacă aş fi fost în locul lui Morar sau al lui Cărtărescu, nu m-aş fi băgat în politică. Deşi dacă aş fi fost Cărtărescu, ar fi fost o tentaţie prea mare pentru personalitatea mea complexă. Nu încerc să fiu ironic. Ba am chiar aşa de mult respect pentru Cărtărescu încât îl considera a avea nimic de-a face cu toată tărâşenia băsistă. Am mai vorbit despre chestiunea asta - el pur şi simplu regreta că nu a avut activitate dizidentă înainte de '89 şi astfel a început să fie mai interesat de politică, dar simpatia pentru Băse din motivul unei miopii politice (dacă nu ţineam şi eu puţin cu Băse prin 2004 în sinea mea, n-aş fi fost empatic) i-a atras multe critici nefondate (ca şi "De ce iubim femeile", de altfel). Dar să nu mai revenim.
Aşadar, eu cred că acest controversat personaj care este Ioan T. Morar ar fi evitat toate criticile de doi lei dacă s-ar fi retras în literatură, că şi aşa n-a mai scos niciun volum de poezii de prin 2003.
Să mă ierte Ioan T. Morar dacă o să scriu aici două poeme de-ale sale. Asta ca demonstraţie că, cel puţin în ceea ce priveşte poezia, are virtuţi (deşi nu ştiu câţi ar fi de acord cu mine când spun că ITM e poate unul dintre cei mai graţioşi poeţi elegiaci români):

"Sangria"
de Ioan T. Morar

Să te-nmulţeşti altfel:

sub pavăza carnetului de donator
în încăperi albe
sângele tău se adună
în vase străine
pentru ca mai târziu
să trăiască în alţii

va aduce cu sine paloarea?
fierbinţeala nopţilor lungi,
tremurul mâinilor mele
când îţi trec prin păr
gustul cenuşii tot mai apropiat
vor fi acolo?
Să supravieţuieşti altfel:
în trup de împrumut să te ascunzi
şi inimă de împrumut
să-ţi pompeze sângele
"abia atunci te vei cunoaşte"

Sărman donator de sânge:
Vei muri cu fiecare în parte

"Toamnă profană"
de Ioan T. Morar

Dor fructele ca nişte răni zemoase
Mucegăiesc luminile în sfinţi,
În rai e noaptea umbră de femeie
Şi dorm copii de ceară în părinţi.

Se coace-n vie un ciorchin de păsări
Şi vorbe moi ne rătăcesc prin guri,
De-un vânt străin se crapă catedrala
Şi curge Dumnezeu prin crăpături.

vineri, 3 septembrie 2010

Nişte poeme

Adiamantino

Fug cu picioarele mării
fluier prin nasul vântului
atârn nişte stele de tavanul care este cerul

Sunt cel ce nu trebuia să înveţe.


Fiecare pe calul său de ciocolată

Unii își atârnă tristețile
în ramă precum tablourile,
alții își semnează oasele tricolore,
murdărite și spălate de balamalele orizonturilor.

Și eu? Păi, eu vreau doar
pâine și cirrus.


Zarul de frişcă

Când batem un ou,
batem un soare!

De ce trebuie să batem
soarele la funduleţ??

Suntem şi nu ne dăm seama
crescători de gândaci
pozând pe stradă
cu aripi în spate.

O, dulceaţă de stele,
mai scrieţi, în versuri, sorţile
sau aţi rămas şomeri?

Ce gest scandalos:
de a fi
normali.

miercuri, 1 septembrie 2010

zdranga zdranga urmează vara indiană zdranga zdranga

O melancolie fără nimic dureros. De fapt, fără nimic melancolic. Fără regrete. O nostalgie de nimic, şi inversul ei...

A propos, am fost duminica trecută la Cafeneaua filosofică. S-a ţinut nu pe terasa hotelului Palace, ci în interior, fiindcă vântul bătea mult prea tare. A fost bunicică discuţia, dar nu extraordinară. De fapt, nici nu trebuia să facem decât să întrebăm, nu să răspundem...

Terminat-am: Dunăreanu (una dintre încă prea puţinele cărţi de proză care m-a sedus), Geo Dumitrescu (fain!), Marin Sorescu ("Astfel" e un volum seducător prin cantitatea de poeme valoroase, mult mai mare decât în cazul multor volume de poezii), Hippolyte Taine ("Viaţa şi opiniile filozofice ale unei pisici" am terminat-o aproape în întregime în autobuz. Mi s-a părut excesiv de violentă, chiar dacă pe undeva umorul (destul de subtil, de altfel) şi sarcasticele momente filozofice de la final sunt seducătoare, mai ales pentru fanii pisicilor. Până la urmă, singura frază care merită citită din toată cartea e tocmai cea care apare pe semnul de carte special: "Pământul e un ou spart, iar lumea, o imensă omletă".).