miercuri, 28 februarie 2018

(a n t i) c a m e r a

are you trying to read this? aqui vou algaraviar

pe stânga
puteți vedea ușa de la c.v.,

pe rafturi
niște foi
despre ce au făcut unii și alții
(mi-am notat ce am crezut
în momentul respectiv)

pe dreapta
puteți vedea televiziunea mea,
ce mai citesc și
ce-mi mai amintesc

aveți grijă la foile împrăștiate pe jos
(ultimele chestii pe care le-am mai făcut
și ce încerc să termin...

păzea! vine              o m u l   d e   c o m p a n i e

miercuri, 10 august 2016

f(requently) a(sked) q(uestions)

- "Yigru Zeltil"? What does that even mean?

It's a pen name conceived through a nearly "automatic" process. It doesn't mean something in a deliberate way, though it does suggest some things subconsciously, people have noted the similarities with some real words ("tiger", "igloo, "zeal"), but there isn't anyone else with such a name (although, if you can trust googling, it seems Yigru may be a name around Ethiopia - I like ethio-jazz and a lot of other forms of African culture, so I don't mind at all).

Some were misled, thinking that I may be downright foreigner or, at least, a Turk or Tatar (I love Turkish, I wish I could have learned it, but I missed a chance...). No, I'm (too) Romanian, although I certainly don't feel like one. Maybe I could say - like Fernando Pessoa/Bernardo Soares - that my mother tongue is Romanian, but I can't stand most forms of nationalism. It's "trendy" now to reject internationalism or to denounce multiculturalism, but I'm not like that. "My place" could only be something like, maybe, Toronto. Romania still feels like "home" for the moment, but there's also a sense of menace floating around.

- What do you think about "inspiration", "creation"?

Don't call me Platonic or Aristotelian, I can be both on demand. (laughs) I am tired of discussions on "inspiration", not unlike when I am asked about biographic details around, say, our "National Poet" (M. Eminescu). (Don't ask me!)

I prefer having a text in front of me, dealing with it, discussing it... Beyond that, there's often a lot of unpleasant (for me) speculating. Call it "bumper-car structuralism" if you will, but biographical mumbo-jumbo is uninteresting to me. I prefer being "grounded" in paper. I guess a lot of people read writers depending on their human quality/qualities, on how interesting their life is/was; the generation of writers before me ("Generation 2000") was all about "writing the way we live" (or vice versa)

So yes, I think a ("poetic") creation is an artifact, but - for their author(s), obviously - it can't be just "an artifact". I'm not entirely "materialist" though. There is a real process behind the word "inspiration", as well as bits of Romanticism that are not my concern. How real are they? I don't even want to bother with discussing them.

Even poets I - let's say - somewhat respect fall in the trap of discussing, for instance, what is "real poetry". Poets who can tell (with their nose?) if something is "real poetry" or not... Disgusting discussions. A poet I used to be friends with writes in a vaguely quasi-Surrealist manner, but is also the "oh, what X writes isn't poetry" type... Another one was also supposed to be a lover of all things avant-garde, but, at some point, he blocked me on Facebook... because I "attacked" a literary revue that, he thought, every writer in this country must respect.

My reaction was to one of their usual conservative articles, a defense of "genius" against creative writing "nursery gardens" (there are hardly any creative writing courses in Romania, by the way). I know people who would benefit from such a course, so, yes, I tend to defend the idea of creative writing. Many faculties of Letters here want to produce mediocre teachers (more than the educational system can take), nothing more.

As for me, conceiving/writing can vary almost from book to book, but I usually tend to be quite improvisational. My take on conceptual writing is not really that of a "classicist". <><><>

- As a foreign reader, what can you tell me about the context of your writings, about what is written/read around you? What are the expectations?

If you live in a Western country where even public money is given on a regular basis to artistic/literary manifestations that otherwise make little sense to a wider audience (of people who are uninitiated, who usually don't hold the assumptions and beliefs that are behind a lot of (post)modern art) - just because this is what is "supposed" to be promoted in a culture with certain values -, you would probably find the rampaging anti-intellectualism that exists on all levels in Romania... jarring.

So my early interest in the historical avant-garde(s) and my newer attempts to engage with contemporary forms of "experimental" literature (and not only with literature) aren't tied to a local "tradition" or even to a newer "bandwagon". I was at first just glad to explore writing and only later did I try to get into the "literary world" - and not everyone can get in.

At the time, of course, a lot of my poems were poorly written, beyond the occasional Dadaist nonsense or Surrealist dreamtellings that, however, did not really make them "experimental" - and even then I knew that I have to move on (when I did, it was when the joyful moods of my high school years started fading away, becoming more and more "disenchanted").

It was in part my prejudice, but also true that, at least back then, one had to be a "tough person" to draw attention as a poet - no metaphors, preferably not even a word about literature, hard-boiled cynicism and hard life... or just too "extreme" for a puritan geek like me. I tried to react in my own ways, but the texts in my first printed chapbook ("cocoa", 2012) were little more than lyrical collages (autobiographical, but not "authenticist"); otherwise, that step meant a lot to me. Now I'm less "colorful" and "juicy", hence why some of the readers who were into "cocoa"... turned out to be alienated by my newer texts - reactions like "this is not poetry" or "it's just an experiment".

At least I can say now that there is more diversity on the Romanian poetry scene and there is more awareness of it, though there are still some distinct "streams" and groups. As for me, I don't entirely fit in any of those. Anyway, am more strategical, but also less enthusiast in a way (my personal, emotional life also getting in the way - sometimes I just don't want to read or write anything at all).

I have some "big" projects ahead, but I know they can only have effects on the long-term. People nowadays can have so easily access to experimental stuff through archives like UbuWeb or sites dedicated to contemporary art, but I suspect there is a lot of boredom, feeling of saturation... or plain laziness. So I would love to manage to bring some of this stuff closer to an audience somewhere around here - maybe they can actually get it, even if they don't have a "training". I am idealist at heart, but otherwise skeptical in real situations. <><><>


sâmbătă, 16 aprilie 2016

Se vede, se observă? [Sunt omul invizibil]

[Acest text a fost scris în cadrul atelierului Natură critică. Workshop de scriere critică în arta contemporană, găzduit de revista ARTA și MNAC în perioada 22-28 februarie 2016. A fost premiat și publicat ulterior textul Georgianei Cojocaru, pentru care am votat și eu, dar și contribuția mea a avut parte de un feedback pozitiv.]

„Sunt omul invizibil” este a doua parte a proiectului curatorial în VI capitole, Punctul alb și cubul negru, de Anca Mihuleț și Diana Marincu. Artiști: Michele Bressan (RO), Andreea Ciobîcă (RO), Norbert Costin (RO/SE), Cătălin Ilie (RO/DE), Alex Mirutziu (RO)+ Pär Andersson (SE), Esra Oezen (DE), Cristian Rusu (RO). Expoziția a avut loc la MNAC, Palatul Parlamentului, Etaj 4 în perioada 19 februarie – 10 aprilie 2016.

Imagine din expoziție. Prim plan: Esra Oezen, Am Anfang war eine weiße Fläche, 3 cărți. Planul îndepărtat (de la stânga la dreapta): Esra Oezen, Nachts versteck‘ ich mich im Moskitonetz [Noaptea mă ascund în plasa de țânțari], fotografie; Michele Bressan, arhivă fotografică, obiect, video (che cosa sono le nuvole, super 8, 1’33’’, 2010). Foto: Larisa Sitar 

Se vede, se observă?

Am un interes fetișistic pentru lucrurile minimaliste, care – mai ales în cazul în care țin de vizualitate – posedă o ambiguitate fundamentală, rămân prinse între ascetism și senzualism. Altfel spus: „îmi plac de mor”... și sunt convins că nu sunt singurul care posedă sensibilitatea aceasta. Dar, în afară de experiențele încă puțin cunoscute ale grupului Wandelweiser, nu prea cunosc tentative actuale de a integra variatele practici din această sferă într-o formă definibilă ca lifestyle.

Cătălin Ilie, I talked to the wall and the wall was impressed (Studies for a better understanding), desen și instalație de sunet, mixed-media, 2015-2016. Foto: Larisa Sitar

Sunt omul invizibil, actuala expoziție de la ultimul etaj al MNAC-ului, tinde să instrumentalizeze mijloace din sfera minimalului și/sau conceptualului pentru a etala o platformă curatorială concepută fuzzy – ca un dialog între un impuls curatorial, cel al Ancăi Verona Mihuleț, și o replică (oarecum complementară), cea a Dianei Marincu –, despre care nu pot spune decât că se oprește undeva la jumătatea drumului (un format comercial de radio se numea chiar MOR, middle of the road). Pe de o parte, s-a căutat o expunere „sublimată” care ar „impune (s.n.) plăcerea clipei și a privirii ca modus operandi” și ar „intoxica realul”; pe de altă parte, aș spune că partea perceptuală(/perceptibilă) nu contrabalansează cea conceptuală.

Andreea Ciobîcă, Devieri, instrucțiuni pentru un performance, 2016. Foto: Larisa Sitar

Andreea Ciobîcă, Devieri, instrucțiuni pentru un performance, 2016 (detaliu). Foto: Diana Marincu

De la Cervantes la Don DeLillo, de la formația Queen (o piesă de-a lor fiind cea care dă titlul expoziției) la filmul Bin-Jip, trecând prin nelipsiții Rothko și Yves Klein – iată cum se prezintă textul de escortă, ca un amalgam de referințe și de juxtapuneri terminologice frizând uneori artspeak-ul  ilizibil de vag. E drept, două dintre lucrări (seria de fotografii Noaptea mă ascund în plasele de țânțari de Esra Oezen și cartea găsită de Michele Bressan – Nașteri mistice de Mircea Eliade –, cu o  dedicație datată involuntar (?) într-o zi inexistentă în calendar) justificau recursul la Kierkegaard și la Eliade. Ținând cont cel puțin de Devierile Andreei Ciobîcă (un „ghid” al expoziției atribut unei instanțe/unor instanțe independente de percepția noastră), fenomenologia și realismul speculativ nu pot fi ignorate în cadrul unei abordări descriptive, deși Sacrul și profanul sau hazardul suprarealiștilor se insinuează și ele.

Michele Bressan, arhivă fotografică (fotografii găsite, fotografii de autor, colaj). Foto: Larisa Sitar

Problema este următoarea: demersul refuză programatic dimensiunea critică, politică (admițându-se „istoria critică” pe care o are acest spațiu muzeal – căci, dincolo de geamuri, nu pot fi ignorate urmele puterii pe care o incarnează însăși Casa Poporului), dar insistă pe juxtapunerea unor scenografii epifanice și experiențe ce țin de „anecdota științei înalte” pentru a miza pe o dimensiune „poetică”. Componenta relațională rămâne însă sumară (poți manevra casetele din instalația lui Cătălin Ilie sau desfășura în voie sus-menționatele Devieri, ascunse în locurile din podea care marchează limitele
instalației centrale din prima expoziție, cea care reprezenta muntele Păpușa). Artiștii nu au fost chemați să producă un spectacol al invizibilului făcut vizibil, ci să se lase prinși într-un proiect curatorial de și pentru – nu încape îndoială – „indivizi cu abilități intelectuale avansate”.

Cătălin Ilie, I talked to the wall and the wall was impressed (Studies for a better understanding), desen și instalație de sunet, mixed-media, 2015-2016 (detaliu). Foto: Larisa Sitar

De fapt, mă întreb în ce măsură se poate vorbi aici de o asumare a hipermodernității. „Zgomotul de fond” al lui Cătălin Ilie și „reziduurile” cinematice ale lui Cătălin Rusu amintesc inevitabil de muzica lui John Cage – ai cărui urmași, trebuie spus, merg cu mult dincolo de simpla reciclare a metodelor sale – și de tehnicile lui Stan Brakhage. Lucrarea video che cosa sono le nuvole (de Bressan) și lightbox-urile The River (ale lui Norbert Costin) încearcă să întrețină confuzia între natural și artificial, iar în instalația lui Cătălin Ilie (intitulată semnificativ I talked to the wall and the wall was impressed) sunt prezente flori și frunze presate, ca părți trecute sub tăcere ale „ambientului meditativ”. Împreună cu vitrina în care sunt prezentate cartea și fotografiile găsite/făcute de Bressan, acestea justifică o lectură rezistentă la punctul de vedere evazionist (într-un mod care se dorește a fi „destabilizator” de percepții, dar nu este decât într-un mod mai degrabă... insesizabil).

Cristian Rusu, Ghost Cinema, animație video, 1’15’’ și intervenție in situ, 2016. Foto: Larisa Sitar

Criticabilă la această expoziție este tendința de a lăsa programul modernității occidentale nechestionat. Acceleraționismul postuman ar explicita tentativele de a apropria „marginile percepției” și consecințele acestor extinderi permise de tehnică. „Narațiunea” de față confundă însă „omul invizibil” (care este cine până la urmă? Un ochi care vede fără a fi văzut?) cu obiectele (oare?) invizibile. Măcar de am fi fost, ca Ponge, „de partea lucrurilor”. Violența modernității subzistă însă – și update-ul „deconstructiv” nu o suspendă, dar nici nu o dezvăluie (dincolo de subtilitățile fenomenologice – a se vedea acele fotografii ale Esrei în care centrul este înlocuit de alb, ca și cum subiectul ar fi trebuit să fie distrus – și de sus-menționatele detalii).


Esra Oezen, Nachts versteck‘ ich mich im Moskitonetz [Noaptea mă ascund în plasa de țânțari], serie de fotografii analog, 36 x 24 mm și 82 x 123 mm, 2013-2014. Foto: Larisa Sitar

Poate că mă înșel, dar proiectul Punctul alb și cubul negru – din care au mai rămas patru capitole, două expoziții „duale” și două „solo” – nu promite un final semnificativ (doar– ca să apelăm din nou la Eliade – un „sistem de schimbări lipsit de realitate”) care să compenseze lipsa unei poziții critice. Altminteri ambițios în modestie, demersul e benefic abia în sensul în care așteaptă „replici”, „repoziționări”. Lucrarea cealaltă a lui Cătălin Rusu, Ghost Geometry (care a presupus modificarea subtilă a pereților), este semnificativă în acest sens: saltul de la „teatralitatea” pe care Michael Fried o reproșa minimaliștilor la o „estetică relațională” nu a fost făcut. Titlul catchy al expoziției rămâne în urma ezitărilor conținutului, care doar pe sfert a suspendat categoriile de interior/exterior sau de white cube/black box. Nu mai așteptați muzeele să vă dea poțiuni de invizibilitate, do it yourself.

Fotografiile sunt selectate din arhiva MNAC. Îi mulțumesc și pe această cale Dianei Marincu pentru permisiune.

luni, 28 martie 2016


 (foto: Alina Pachițanu)

Eu não nasci no Algarve, mas sim na Dobruja romena. Parece que sou poeta, crítico, artista ou qualquer coisa do género. Gosto muito das coisas complicadas, difusas. Um dos meus projetos: uma antologia da poesia portuguesa contemporânea. Também tenho interesso na literatura experimental dos Estados Unidos.

have a love-hate relationship with definitions, but here it goes...

QR self-portrait

my name is yigru zeltil. it was conceived and selected through a surrealist technique. while having settled on it since 2008, i might change it one day. don't bother to look up my "real" name in the local phone book, there are many others like me. probably that is why i love the waves/

my home right now is constanța, romania. it is a city in which it doesn't mean a thing that one writes or makes art. better buy or sell amber paintings with landscapes and dictators... or spend time on the beach/

i translate, write and do performances by myself or with a handful of friends, then share about them on the internet. i have "weird" tastes in pretty many things, i would think i am unique if it wasn't for the internet/

i am (too) involved in the literary/poetic environment. let aside e-books and object books, have published just one chapbook, "cocoa" (cacao, 2012). my newest project is a volume of conceptual writings, "may contain traces of nuts"/

i also write literary and art exhibition reviews. some consider me smart, others think i am an arrogant, pretentious hipster. not misunderstandings, just overreactions. beyond being weird in a socially acceptable way, i do not care much, what i do care for are arguments/

good old-fashioned avant-gardes are done, but i do not believe in the "new sincerity" either. i would not mind if anyone complains that all i do is "translate" or "rewrite" other poems - or rather poetic styles, but i cannot claim originality nor unoriginality//

////writes, translates, creates objects. Also interested in theory and criticism. Main interests include modern and contemporary literature, visual arts, music etc. Regularly attends the online course ModPo (Modern and Contemporary American Poetry). Currently translating Gertrude Stein and a few other figures from American experimental literature. Slowly working on a critical anthology of conceptualism, as well as an anthology dedicated to the Language poets. Side projects include an anthology of contemporary Portuguese poetry, an essay on ”minimalisms” and several other things.

 (photo credit: Alina Pachițanu)

some texts in English
from DO YOU WANNA BE A MACARON? (coming soon)
from selected minimal poems (coming soon)

vineri, 25 martie 2016

Under arrest and ecstasy

(This is a rough version in English of the text published in Romanian on Gazeta de Constanța. Naturally, this text makes more sense in Romanian, but I tried to include some further explanations for readers outside Romania/Constantza. The initial text was intended to be read by a rather broad audience, people who may not be aware of the "macho" perspective on modernists, to give just one example.)

Johnny Edge is (now) DEAD

This year’s best art exhibition in Constantza took place at the Arms, Explosives and Lethal Substances Services of the County Police Inspectorate HQ. This is not a joke. I have written this summer about the exhibitions organized by the Art Museum Constanta in collaboration with the National Arts University Bucharest and MARe (Museum of Recent Art), treating them as some of the most important in the region lately, but I already knew – and was hotly anticipating – that this year we may also witness the first solo exhibition from King von Bee.

I met her in 2012, when she exhibited several paintings at an independent multi-art party/event called Warm Art. Featured in a few collective shows in Bucharest (without being represented by a gallery in particular) and present on Artindex.ro and Saatchi Art, King von Bee assured us that there will be a tour de force. And that is exactly what Black Wednesday delivers. It is something else than what we are used to: a shock art with substance.

Johnny KingDOOM's All Time Dream

We celebrated in 2015 the ending of Mazăre’s reign [Radu Mazăre was the mafioso mayor of Constanza, having ruled for 15 years before being knocked-out by the anti-corruption bureau DNA; he turned Mamaia, the summer resort part of the city, into a glamorous Miami simulacrum, but severely neglected the development of the rest of Constantza, making it his own "banana republic"], reason for which King von Bee initially promised to exhibit a series of portraits of our "beloved" mayor. Nothing from this series and, in any case, nothing similar in Black Wednesday - which, in spite of not being entirely faithful to artist's preferences (which lean towards skillful figurative painting), remains a great debut, marking innovation in several ways.

Installing the works not in a white cube, but in a police HQ space is not merely a gimmick. Black Wednesday. The Life and Times of a Hustla is a narrative series of works symbolically telling the story of a "fictional character with criminogenic potential", Johnny KingDOOM alias Johnny Edge (ostentatious signs of his extreme appetite for power and destruction - his "dream" object is a vertical, erect gun! - and of his tendency of being edgy, which can also make us think of that abstract tendency named hard edge painting). These works are framed in a narrative manner, but tend to be "conceptual" - the idea tends to matter more than the image, while the titles and the position in which each canvas was installed are also part of the works [all of this being highly unusual in the context of the local art scene].

Johnny KingDOOM's Burial (video stills)

Nota bene: the execution remains significant, aesthetics are not thrown away (although the artist does deal sometimes with "camp" features, like in the video Johnny KingDOOM’s Burial), as King von Bee does not want to be perceived as a conceptual artist, but rather as a vigorous artist (hence King instead of Queen) - and that is exactly how Black Wednesday manages to be a King von Bee-style exhibition. Although it contains the video-performance mentioned above and a few sculptural paintings (Rampant Lover literally features a golden knife struck in the canvas), painting is what she continues to prefer (and not surprising at all: painters remain the most authoritative on the art market).

Unlike Gili Mocanu [one of the few significant artists to hail from Constantza in the past decades], the pictorial discourse here is not ambigous, fuzzy: King von Bee's speciality are the signs of Power (of kings or of the mafia? Rather both!), from her own pseudonym to the symbols used in these works (and in other paintings that were not exhibited here, such as the one featuring a head-veiled nude with a pubic swastika and a machine gun!) and the iconoclastic decision to reduce the "portraits" of this character in these symbolic forms, whose styles carry a certain masculinism.

The (blood and) tears of sickness (MALADIVE EPISODE)

As we know by now, the abstract art of the 20th century was a "battle" in itself/for itself, carried by some "heroes", a lot of them males - from Malevich to Pollock (who is credited for having rejected the easel tradition in favor of the more powerful action painting and all-over composition), Rothko or the "softer" Cy Twombly, fond of the signs of Ancient/European tradition (the collage Johnny’s Epiphany contains a few Twombly-like scribblings of mystical delusion: "God loves me BUT sometimes God likes" and the writing suddenly halts, we assume that in anger). Their "emancipatory" force (of "emancipating" art, as the likes of Greenberg thought that the "progressive" narrative of art was heading towards purism) is now deemed "oppressive" (we just can't assume anymore a single tradition, a single criterium to judge art), so it is no wonder that King von Bee unlawfully subverts all these forms of abstract painting for her own figurative ends!

Birth of (Judas) an O.G. 

For example, a black-on-black monochrome painting (with "prison" bars instead of Rothko's horizontal blocks) comes to symbolize (and this explains once again the unconventional location of the exhibition) KingDOOM's incarceration. Seemingly "hermetic", the paintings (which are not even all abstract, also included is a near-portrait, a silhouette of KingDOOM's "wife") are quite clear once you read the titles, although some references may remain to some too subtle (for example, the paintings Johnny KingDOOM's Religious Dilemma after reading Torah). While tautological, titles such as Purple rain on my parade are suggestive enough. The first impression - of difficulty - turns out to be unjustified - in any case, the public seemed anything but bored.

Purple Rain On My Parade (Age 7)

I have no doubt that King von Bee is up to something on the long term. Let's see how she and her works will be like once she does obtain a real power in the artworld (power which does not she have yet). Like her spiritual "father" (Dalí), she also masters the art of self-promotion (as far as I know, there was no other art exhibition in Constantza promoted through trailers!), while remaining faithful to good painting (as in... subordinated to aesthetics). Unusually, her mannerist (and pop) approach is in the same time "art as lifestyle", while most of the local artists remain stuck in the traditional/Communist-period "fine art school" mindset.

Spraying plaster isn't safe (Age 12)

If I were to think now of Bucharest, I would be tempted to mix her up with the painters of the 2000s (although her style is more akin to, say, Tamara de Lempicka - her spiritual ”mother” -, than to the Cluj School or the Rostopasca group) and maybe I would treat her too swiftly, being myself more interested in experimental artists, who are less preoccupied about making works of art and more about developing performances or relational settings. I admit, it is the sterile local context in which King von Bee has emerged (out of nowhere, apparently) which determined me to follow her with the critical attention she deserves. While her art (unlike the academic approaches mentioned above) does not need a sophisticated, artspeak-approved critical/curatorial discourse (which is what I otherwise tend to prefer), I had to signal her debut. King von Bee will definitely receive hype, but she also deserves respect.

All works © 2015 KING VON BEE, reproduced here by permission.

duminică, 20 martie 2016

În arest și extaz

(Acest text a fost publicat mai întâi pe site-ul Gazeta de Constanța.)

Johnny Edge is (now) DEAD

Cea mai bună expoziție de artă din Constanța anului 2015 a avut loc la Serviciul Arme, Explozivi și Substanțe Periculoase al Inspectoratului Județean de Poliție. Nu este o glumă. Am scris în vară despre expozițiile ce au avut loc la Muzeul de Artă Constanța în parteneriat cu MARe – Muzeul de Artă Recentă și Universitatea Nationala de Arte Bucuresti ca despre cele mai importante expoziții din Constanța, dar încă de pe-atunci știam – și așteptam cu nerăbdare – că va avea loc tot anul acesta prima expoziție personală semnată King von Bee. Am cunoscut-o în 2012, când a expus câteva lucrări la un eveniment independent (și inter-artistic, trebuie spus) care se numea Warm Art. Prezentă ulterior în niște expoziții colective prin București (fără a fi reprezentată însă de o galerie anume) și având câte o pagină pe Artindex.ro și Saatchi Art, King von Bee promitea de ceva vreme o apariție în forță – și uite că Black Wednesday chiar asta este. Și – mai ales – este cu totul altceva decât suntem obișnuiți: o substanțială „artă-șoc”.

Am sărbătorit în 2015 sfârșitul „erei Mazăre”, drept pentru care King von Bee ne-a promis inițial o expoziție cu un întreg ciclu de portrete (în diferite ipostaze!) ale primarului nostru „iubit”. Nimic din această serie și, de altfel, nimic asemănător în expoziția „Black Wednesday”, care, deși s-ar putea spune că nu este totalmente reprezentativă pentru artistă (ale cărei preferințe merg, de fapt, înspre pictura figurativă), rămâne un debut sub bune auspicii, un debut realmente inedit din mai multe motive. Nu este o simplă găselniță instalarea expoziției între (nu pe!) pereții albi nu ai unei galerii, ci a unui spațiu din incinta IPJ Constanța (este o justificată notă de nonconvențional).

Johnny KingDOOM's All Time Dream
Black Wednesday. The Life and Times of a Hustla este un ciclu „cu poveste”, în sensul în care toate lucrările redau simbolic momente din viața unui „personaj fictiv cu potențial criminogen” (citez din descriere), Johnny KingDOOM alias Johnny Edge (trimiteri ostentative la apetitul său extrem pentru putere și distrugere – obiectul care desemnează „visul” său are forma unei arme verticale, erecte! –, la radicalitate, being edgy; mă pot gândi totodată – deși nefondat – la o tendință din pictura abstractă care se numea hard edge painting). „Coaja” acestor lucrări este narativă, o poveste le leagă, dar natura lor tinde să fie „conceptuală”, în sensul în care ideea primează, iar titlurile (și chiar așezarea în spațiu) fac parte efectiv din lucrări.

Johnny KingDOOM's Burial (video stills)

Nota bene: execuția rămâne o parte importantă și esteticul nu este aruncat la gunoi (deși lucrarea video Johnny KingDOOM’s Burial amintește tocmai de estetica „camp” și de arta „pop”, în care „kitsch”-ul era reciclat ironic), căci King von Bee nici nu dorește să fie „conceptuală” (nici măcar în sensul lărgit folosit îndeobște astăzi), cred că s-ar descrie ca un artist viguros (deci King în loc de Queen, în aceeași logică superlativă, machistă). Exact prin acest lucru reușește Black Wednesday să fie o expoziție marca King von Bee, pe lângă faptul că, deși conține un „video-performance” și niște lucrări care virează înspre sculptură (vezi cuțitul aurit înfipt în pânza lucrării Rampant Lover), preferința rămâne pentru pictură (care, așa cum știm, continuă să aibă cea mai mare autoritate în lumea artei și totodată se vinde cel mai bine).

The (blood and) tears of sickness (EPISOD MALADIV)
Discursul nu este ambiguu (ca la Gili Mocanu): specialitatea ei este reprezentată de (în)semnele Puterii – fie că vorbim de „calea regală” sau de aleea gangsterilor –, lucru care se verifică începând cu pseudonimul ei și terminând cu simbolurile pe care le uzează în lucrările acestea (și în altele – nudul cu văl, zvastică și mitralieră este exemplul cel mai scandalos, transgresiv) și chiar cu decizia (iconoclastă) de a nu înfățișa personajul acesta masculin decât prin formele acestea mediate, al căror stil poartă de asemenea o încărcătură. După cum se știe, arta abstractă a modernismului secolului XX a fost o bătălie în/pentru sine, din care am rămas cu niște „eroi”, mai toți bărbați – de la Malevici la Pollock (cel care ar fi pus punct tradiției picturii de șevalet prin așezarea pânzei pe podea și prin „compoziția all-over”), Rothko sau mai „blajinul” Cy Twombly (scrijeliturile mistice din Johnny’s Epiphany: „Sunt momente în care Dumnezeu mă iubește. Uneori lui Dumnezeu îi place” [în engleză] și aici se întrerupe scrisul). Forța lor de „emancipare” (a artei, căci – în logica unor critici și teoreticieni precum Clement Greenberg – „progresul” este în direcția „purificării” artei de tot ceea ce nu le este „propriu”) este „opresivă” astăzi (nu mai putem funcționa după un singur criteriu), astfel încât King von Bee le deturnează formele (presupus „pure”, „eliberate” de tradiția figurativă) în scopuri… ilicite (figurative!).

Purple Rain On My Parade (Age 7)

Așa ajunge, de pildă, o pictură monocromă negru-pe-negru (cu bare verticale în locul dungilor orizontale ale lui Rothko) să simbolizeze detenția lui KingDOOM (acum înțelegeți de ce a avut loc aici expoziția, nu?). Mai toate lucrările par de la distanță „ermetice” și se dovedesc a fi inteligible (să mai menționez și portretul-siluetă al „soției” lui KingDOOM?), deși unele rămân ceva mai subtile (sunt neavizat în acest sens, așa că „dilema religioasă” pe care o are personajul „citind Tora”… îmi pare că are mai mult de-a face cu dispunerea textului din Talmud). Titluri ca Purple rain on my parade, de exemplu, sunt însă sugestive, chiar tautologice. Prima impresie – cea de dificultate – este puțin nefondată, iar publicul cred că a prizat măcar o parte dintre lucrări, căci de plictis nu cred că a putut fi vorba…

Birth of (Judas) an O.G.
Nu mă îndoiesc că King von Bee are un proiect cu bătaie lungă. Doar rămâne de văzut în ce sens obținerea unei cote, a unei reale puteri în lumea artei (de care nu are parte încă) va schimba (sau nu) traiectoria ei și a lucrărilor pe care le face. În fond (și prin asta rămâne îndatorată filierei Dalí), ea știe să se promoveze – ce alte expoziții de artă din Constanța au mai avut parte de vreun trailer? –, dar rămâne fidelă picturii bune (adică aflate… în subordinea esteticului), atâta doar că ea ține mai mult de – ca să folosesc termenii lui Erwin Kessler – etapa artei integrate în „lifestyle”, în timp ce mai toată breasla constățeană a rămas „UAP-istă”. Din fericire, lucrările ei (din acest ciclu sau din afara lui) presupun manierisme, dar nu exclud discuțiile de dincolo de formalism.

Spraying plaster isn't safe (Age 12)

Dacă m-aș fi raportat la București, aș fi fost tentat s-o includ „în aceeași oală” cu pictura anilor 2000 (deși stilul ei nu este îndatorat cu adevărat nici clujenilor, nici celor din grupul Rostopasca, ci mai degrabă unor modele explicite ca Tamara de Lempicka) și poate aș fi tratat-o prea „la repezeală”, mai interesat fiind de abordări experimentale, care implică mai puțin „opere” de artă, cât inițiative „relaționale” și forme alternative ale creativității. Recunosc, și contextul local steril în care King von Bee apare (aproape ca din neant, în mod aproape imposibil) m-a făcut și mă face să o urmăresc cu atenția pe care o și merită. Deși arta ei (spre deosebire de abordările academice sus-menționate) nu are nevoie de un discurs critic/curatorial hipersofisticat, nu puteam să nu o semnalez în aceste rânduri. King von Bee va primi neîndoielnic hype, dar merită și respect.

Toate lucrările © 2015 KING VON BEE, reproduse aici cu permisiunea autoarei.